Un Moment Nou sau Cadere in cap spre cerul liber

I. Fiecare sunet are un ecou nefiresc, e o vibrație joasă în toate lucrurile, ca un cutremur mocnit care a fost acolo dintotdeauna fără să știu, de parcă lumea ar sta să se termine, toată splendoarea lucrurilor mici, banale, necunoscute sau nu, și-ar anunța sfârșitul și eu l-aș aștepta cu o nerăbdare calmă, cu un zâmbet fix. Mă gândesc amuzat la obiceiurile amicului meu Victor. Omul scria câte o carte pentru fiecare ‘moment nou’ prin care trecea. Așa le zicea el, momente noi. Și nu a publicat nimic niciodată, pur și simplu scria pe nerăsuflate, a scris o dată și două sute de pagini în câteva ore, scria de parcă era posedat. Þin minte că l-am înjurat la telefon în dimineața aia, când m-a sunat să mă anunțe că a mai scris ceva. Victor a murit acum mult timp. Așa îmi zice timpul, care e doar în mintea mea, că e mult de atunci. Și că nu din cauza mea a murit, că oricum n-ar fi ajuns banii ăia pe care mi i-a cerut, oricum nu mai putea fi tratat, oricum aș fi plecat în excursia aia atunci și singura diferență ar fi fost că poate m-ar fi sunat să-mi spună că e pe moarte și să mă cheme să-i citesc ultima carte, pe care tocmai a scris-o. N-a lăsat boala să-l macine. A murit pe patul de spital, zbătându-se și urlând înfundat, mai mult mârâind, după ce a înghițit rumegușul pe care îl strânsese în aproape o săptămână de răzuit cu lama noptiera de lângă pat. Trăiesc un moment nou. Lumea stă să se termine și eu sunt singurul care știe, care simte asta. Afară nu e decât uruitul ăla, și oameni care își văd de treburile lor, care în felul lor nevinovat întregesc peisajul. Lumea stă să se termine și eu traiesc un moment nou. Victor a înghițit rumeguș, e mult timp de atunci. De la etajul cinci al blocului pe lângă care trec cade un bărbat îmbrăcat în pijamale. Într-o secundă o să lovească asfaltul, la câțiva metri în fața mea. Urlă într-un fel în care nu te aștepți că un om poate urla. Lumea se răspândește deja, femeile și copii au început să țipe, cineva dă un telefon disperat, probabil la poliție sau salvare, și eu nu mă gândesc decât la faptul că trecând indiferent pe lângă toate astea aș putea să-mi atrag suspiciuni. Nici asta nu mă face mai implicat. E un moment nou, am ieșit pe stradă de câteva minute sau ore, nu știu, realul e departe. Suspendat în aer preț de un pas de-al meu, bărbatului în pijamale îi fâlfâie barba lungă și deasă, de preot. Atât. Sângele i se prelinge din cap, în următorul moment câteva ciori părăsesc acoperișurile și iau locul mulțimii deja împrăștiate. In zare, cineva văzut din spate fuge cu un copil de mână. Cu cealaltă mână îl acoperă la ochi sau îl șterge de lacrimi, nu îmi pot da seama. Ciorile dau târcoale cadavrului proaspăt, care parcă încă își mai încordează un deget, în spasme încăpățânate. Miroase a carne, și prin spărtura din capul lui se propagă înzecit fiecare sunet: un tren trecând prin gara din apropiere, vibrația tuturor lucrurilor, cutremurul lumii strâns între șina de cale ferată și roțile metalice, strâns acolo și de acolo născut din nou. Soarele parcă țiuie pe cer, arde asfaltul, carnea mortului în pijamale, vopseaua mașinilor de poliție care încep să se strângă, țiuie prelung și arde tot, numai pe mine nu. Trăiesc un moment nou. Victor a înghițit rumeguș. De-a lungul străzii, coșurile de gunoi tremură pe măsură ce le las în spate, cu o discreție aparte. Vântul stârnește hârtiile strânse în ele și le împrăștie peste tot, și același vânt pare a duce și oamenii în direcții haotice, pe unii înspre mortul pe lângă care eu deja am trecut, pe alții departe de el, apoi pe fiecare spre treburile lor, în blocuri, în localuri, în magazine, în stația de autobuz care nu e departe. Nu cunosc pe nimeni dintre cei pe care îi văd. N-a trecut mult timp de când m-am mutat în cartier, și oricum majoritatea cunoscuților mei au murit într-un fel sau altul. Deja mă gândesc la asta cu ușurință. De parcă m-aș aștepta să mă întâlnesc cu Victor și să-l întreb ce gust are rumegușul, cu Diana care să-mi spună dacă a reușit să găsească plăcerea supremă pe care a căutat-o în durerea roților tramvaiului măcinându-i carnea, cu George și cu doctorul care l-a operat treaz la insistențele șefului, când toată lumea știa că nu poate opera decât beat, sau mai știu eu cu cine. Undeva, la geamul unui apartament, mi se pare că văd întuneric. Ca și cum ar fi noapte și cine locuiește acolo ar avea lumina stinsă. Numai că e ziuă, și întunericul ăla e ca o gaură neagră. Inchid ochii și merg drept pe strada pe care acum se mai mișcă numai gunoaiele adunate de vânt, de pe care până și poliția începe să se retragă iar ambulanța pleacă în trombă cu mortul înăuntru. După câțiva pași simt că pășesc în gol, e o senzație unică, o secundă în care piciorul drept parcă îmi plutește acolo unde ar trebui să fie asfalt, apoi pierderea echilibrului și momentul căderii retrăit de mai multe ori în același timp. Cutremurul lucrurilor încetează. Atât, gata? Mă dau bătut. Deschid ochii, sau încerc, dar lumina refuză să apară. Poate că asta a fost. După care nu văd decât alb, totul e alb și știu că nu s-a terminat. Gândurile iau forme în spatele faptelor. Alb! Părerea acoperișurilor despre acoperișuri mi-a fost dintotdeauna neclară. Cerul se leapădă de ele de fiecare dată, fiecare punct de graniță dintre un nor și o catacombă împuțită e un gândac strivit sub roțile trenului. Tăvălug! Tăvălug alb, parolele vieții și morții îmi par uși batante aruncate de vânzătorii de ziare în culisele fiecărui număr de acrobație, zdrobite de capetele moi dar hotărâte ale nopților ce nu sunt și nu au să fie, ci au fost acolo mereu, cu husa vâscoasă a numelor și mirosurilor așternută peste ele ca o pânză din corzi subțiri ghimpate, bice ghimpate întinse la maxim, așteptându-și prada. Curbe nesfârșite ale orizontului, mori de vânt ale noului holocaust, urși putreziți ce stați la pândă de veacuri, nestemate, nu mă treziți! Trăiesc un moment nou! Amărui e gustul plasticului din care suntem făcuți atunci când credem că suntem făcuți din carne și lut sau din aer. Ventilație a corpusculilor universali, morman astral de coropișnițe săpând tuneluri unele în altele, adio! II. Păienjenișul de lumină albă începe să se dizolve în forme vagi. Aerul e cald, îmbâcsit și miroase a animal transpirat. Îmi vine să vomit. Cred că sunt întins pe ceva tare, îmi simt hainele transpirate și aud un râs înfundat, în depărtare. Privirea îmi umblă pe ceea ce cred că e un perete cojit, către o pată de lumină. Mintea o ia înaintea simțurilor, gata cu visul alb al căderii de deasupra lumii, acum nu mă gândesc decât că m-am trezit ca dintr-o beție cruntă, într-o cameră de câțiva metri pătrați, umedă și cu pereți mucegăiți. Și că ar trebui să mă îndrept spre ușa aia, pata aia de lumină care nu poate fi decât o ușă. Clipesc cu greu de câteva ori, inspir mirosul de animal și expir cu forță, tot organismul simt că protestează contra locului ăstuia. Îmi dau seama că mă uit în sus, acolo unde peretele se întâlnește cu tavanul. La baza câmpului vizual se mișcă ușor ceva, nu înțeleg ce e. Cobor puțin privirea și dau de propriile picioare, întinse pe podea, cu un bot lung și rânjit răsuflând greu deasupra lor. Gata momentul nou. Gata ultimele urme de alb împăienjenindu-mi privirea. A mai rămas golul ăla în stomac, care acum e și mai mare, după ce dau să mă ridic în picioare agitat și mă lovesc cu capul de tavan la jumătatea drumului. Camera nu are mai mult de un metru și ceva înălțime, la dracu. Închid ochii și încerc să stau calm, ce e cel mai rău la claustrofobie e că știi că o ai. Botul era de mistreț. Cred că n-am avut curaj să mă uit la el mai mult de câteva secunde, acum îl aud respirând în continuare și aud iar râsul ăla ușor isteric. Undeva e o ușă, am văzut-o mai înainte. Trebuie să mă adun. Să deschid ochii, să mă târăsc pe lângă mistrețul care se aude respirând greu, prin ecoul dubios al unei camere atât de mici, dar goale, care face respirația atât de grea și râsul să se audă de peste tot, din jurul meu, să ies pe ușa aia, să scap. Sunt iar întins pe podea și acum simt că miroase a carne. E beton cald, și miroase a carne. O să deschid ochii, trebuie să înfrunt mistrețul ăla cu privirea. Cine ar pune un mistreț să păzească un prizonier, cine ar dresa un mistreț să nu lase prizonierul să iasă? N-am timp de întrebări, sau le refuz. Cine m-ar lua prizonier pe mine, de ce? N-am bani, toți cunoscuții mei au murit, ce să-mi ceară? Da, refuz. Măcar îmi recunosc. O să deschid ochii. Iar râsul ăla. O să-i deschid acum, să nu-mi mai repet o dată asta în minte. Mistrețul. Imposibil să râdă așa un animal, la dracu, râsul ăla isteric, ascuțit... Mistrețul răde, din când în când și respiră greu. Dacă m-aș gândi că un mistreț râde, mi-aș imagina un râs gros, aproape de râgâit, un râs gutural. Mistrețul ăsta râde ascuțit, un râs de psihopat, un râs inundat de o excitație morbidă. Se uită la mine și râde. Râd. Mistreții râd. Nu, e prea mult. Mă uit în jurul meu, încă unul, doi, trei, patru, cu ăsta cinci, cinci mistreți. Pereții miros a carne, aerul e încins, miroase a animal, miroase a cinci mistreți care fac cerc în jurul meu, se uită fix la mine, respiră greu, freacă tavanul cu spinările lor slinoase, pline de păr în care sunt încâlcite tot felul de lucruri, și râd isteric. Nu e nici un ecou. Pur și simplu sunt înconjurat de cinci mistreți într-o cameră înghesuită, înaltă de un metru și ceva. Ușa. Mai în dreapta, da, acolo era. Nu e nici o ușă. La dracu, nu e nici o ușă, e o lumină ca de la un proiector, e un spot albastru care străbate camera, care nu vine de nicăieri, imaginea unui om care îl apucă pe un altul pe la spate și îl înjunghie, îi spintecă burta cu un cuțit. Atât, o secvență de câteva secunde care se repetă obsesiv, proiectată pe perete. Mă uit pe rând în ochii celor cinci mistreți, nu, nu se poate, trebuie să fi ajuns aici cumva, trebuie ca ei să fi ajuns aici cumva, trebuie să fie o ușă, o trapă, ceva. O lumină, din moment ce văd, o sursă de lumină, nu lumina asta care e pur și simplu aici. Tavanul e neted, varul e cojit, nu pare a fi nimic pe el. Dau iar să mă ridic, neglijent. Asprimea tavanului izbindu-mă tare în creștet și râsul celor cinci mistreți deodată e ultimul lucru pe care îl mai percep. Ochii se împăienjenesc iar, și nu e albul unui moment nou, nu e albul cu care începe și se termină lumea. E albul disperării, și ultimul gând îmi zice că nu m-am lovit atât de tare de tavan, că nu de-asta am leșinat. Albul se scurge iar în forme vagi, sunete, senzații. Sunt undeva, și asta e bine. Pentru că nu miroase a nimic deosebit, nu se aude nici un râs de mistreț isteric, și pentru că simt, când încerc să-mi încordez mâna, că degetele îmi sunt încleștate pe ceva. Ceva care, orice ar fi, înseamna că nu mai sunt închis într-o cameră goală. Nu mă obosesc să mă întreb cum am scăpat de acolo, sau cum am fost scăpat. Aștept. Aștept să-mi revină vederea, timp în care gândurile îmi sunt încet înlocuite de muzica pe care o disting tot mai clar, un tango acoperit de patina vremii ca de un praf pus pe sunet, un zgomot de disc vechi care se distinge printre zecile de voci, zgomote de pași și de pahare ciocnite, râsetele femeilor și vioara care nu face parte din muzică, vioara care pare a se auzi printr-o crăpătură din podea. O ușă. De data asta chiar e o ușă, degetele îmi sunt încleștate pe clanța ei. Mă sprijin în ea să mă ridic și cad la loc, cu un zgomot pe care nu-l aud, pentru că se lasă în jos și ușa se deschide înăuntru. E bine. Am o ieșire, și acum că am deschis ușa aud mai clar muzica, vocile, pașii, paharele, tot, și văd, chiar dacă tot prin ceață, culorile ireale ale unui coridor care mi se așterne în față și care pare lung. La câțiva centimetri de capul meu începe un covor roșu. Tangoul rămâne la fel de monoton, doar vocea solistei pare a urca brusc și a crește în intensitate. E o amploare apocaliptică în felul în care sună și arată locul ăsta. „E ca și cum în mijlocul unui câmp imens te-ai încuia de bună voie într-o baracă de doi pe doi cu o singură cameră goală și ai arunca cheia pe geam. Că poate începe vreo furtună, cândva.” - asta am citit-o într-una dintre cărțile lui Victor, cu toate că nu mai știu în care, nici despre ce era vorba. N-am reușit niciodată să scriu ceva ce să-mi placă. De fapt tot ce am scris am aruncat la gunoi sau am rătăcit, țin minte, într-un sac plin cu haine vechi, pe care l-am vândut unui cerșetor analfabet. Mi-a dat pe ele toți banii din cutia de pantofi în care i-i puseseră unii, alții. Sau cutia cu totul, nu mai știu. La asta mă gândesc în timp ce ochii îmi fug după detalii, agățându-se cu disperare de un firicel de lumină în dreptul unui candelabru sau de mișcarea faldurilor rochiei unei femei care pare a merge ușor legănat, cu ceva în mână - probabil un pahar, nu văd - înspre capătul ăsta al coridorului. Mă ridic, în sfârșit, aproape mecanic, fac câțiva pași în afara camerei în care m-am trezit, cu o siguranță instantanee care mi se pare nefirească, și mă uit înapoi. E o cameră goală. Văd aproape clar acum, și ce văd e o cameră goală cu pereți albi și parchet pe jos, atât de mare cât să încapă în ea un om întins pe jos, în care ușa masivă, din lemn, stă deschisă înspre interior. Întind mâna să o închid, e un gest reflex. Nu se mai aude vioara, ci doar tangoul de pe un disc vechi și sunetele coridorului. Închizând ochii o clipă, mă imaginez din nou la masa mea simplă din lemn, de la care priveam lumea pe fereastră și îi ascultam vibrația, melodia prăfuită se descompune și se adună la loc într-un cântec vechi italian pe care îl ascultam atunci. Priveam lumea pe fereastră și luam ultima gură de vin alb din paharul care simțeam că stă să se spargă acolo, pe loc, fără să se miște nici un pic înainte. Aerul strângea totul din ce în ce mai tare, și simt exact ce simțeam atunci, cum ceva mă cheamă afară, pe străzi, să văd cum se termină totul atât de firesc, cu o finețe demnă ca cineva mai priceput, mai iscusit în mânuirea cuvintelor, să o simtă și să vorbească despre ea. Așa mi-am adus atunci aminte de Victor și de cărțile lui. Poate și fiindcă am văzut cum un păianjen din ăia mari și subțiri, de casă, mi se urcă pe picior. Victor avea față de păianjeni o repulsie pur estetică pe care și-o cultiva cu bună știință și pe care și-o înrădăcinase în el însuși până într-acolo încât ajunsese să fie amendat pentru că spărsese odată un geam din simplul motiv că cineva îl crăpase înainte cu o piatră și crăpăturile aduceau a pânză de păianjen. Parcă văd crăpăturile alea, și deschid ochii ca să scap de ele. Acum disting clar fiecare contur, fiecare culoare, un dandy îmbrăcat în costum alb cu papion discută cu un grup de femei între două vârste și poartă tot timpul un zâmbet tâmp, în altă parte un personaj parcă asexuat, cu chipul acoperit de o mască de carnaval, iese de după o mică perdea roșie și se îndreaptă lent, legănat, spre una dintre ușile întredeschise din capăt, totul se confundă în sunetul vocilor ce se acoperă unele pe altele, al muzicii ce acoperă orice și al pașilor, al paharelor ciocnite și tăvilor luate de chelneri ce se străduiesc să fie inobservabili. Singurul cu adevărat inobservabil de aici par a fi eu. Coridorul e relativ lung, și în capăt se curbează la dreapta, înspre un loc pesemne mai populat - de acolo vine mereu lume, într-acolo se duc mulți dintre cei care trec prin fața mea, cu care mă intersectez. Avansez printre ei, din când în când cineva trece pe lângă mine, umăr la umăr, și pare a nu sesiza nimic. Un grup de bărbați și femei discută la o masă înaltă, fără scaune, lângă una dintre ușile ce duc, probabil, în saloane de tot felul. Din când în când par a se uita la mine. Bărbații sunt bătrâni, cu păr cărunt, și vorbesc puțin, iar femeile, îmbrăcate extravagant sau cel puțin de gală, unele cu măști care acoperă ochii sau toată fața, altele machiate în exces, sunt aproape impersonale, fără vârstă și fără trăsături. Tangoul e mereu la fel. „Lumea e într-adevăr un cadavru în putrefacție. Violonistul închide ochii strâns la fiecare mișcare violentă a arcușului, gândindu-se la muște.” În capătul coridorului se zărește un picior articulat, înalt până aproape de tavan, apoi, încet, în ritmul muzicii, apar și celelalte picioare care susțin corpul mic al păianjenului de casă imens, subțire și silențios, pășind printre grupurile de oameni adunate din loc în loc. O femeie ireal de albă, din cele fără vârstă, într-o rochie de un roșu aprins și purtând un fel de mască, râde un râs gros, obscen, și mângâie piciorul lung și fin al păianjenului. Pare fragil într-un fel, dar pășește în continuare de-a lungul coridorului și nimeni nu se arată surprins. Gramofonul îndepărtat pârâie parcă mai des și mai clar decât înainte, iar tangoul e același. Apoi ceva ca o perdea roșie semitransparentă se lasă de jur împrejurul meu și începe să se rotească. Păianjenul se apropie, coridorul se deplasează înapoi, cu oameni, cu tot, ca și cum doar eu și păianjenul imens și fragil am avansa cumva fără efort. Dincolo de coridor sunt saloane imense cu candelabre și mese lungi, femeile cu măști dansează cu bărbații inexpresivi pe același tango, dedesubt știu că nu e decât un beci infect în care violonistul cântă pe măsură ce moare liniștit, fără durere. „Ascultă muștele, amice, ascultă, fiul meu, muștele.” Nu e decât un drum prin clădirea asta în care totul e firesc și în care eu și păianjenul care vine mereu spre mine cu toate că se duce în aceeași direcție pe coridoare și prin saloanele largi și înalte suntem nu invizibili, ci exact la locul nostru. Perdeaua roșie care se rotește în jurul meu și se deplasează o dată cu mine pare a veni de undeva de deasupra tavanului, ca un con în care sunt dar al cărui vârf nu îl pot vedea. E locul meu aici, parcă toate astea ar fi un decor pentru ce mi se întâmplă. Nu o să închid ochii. Păianjenul a ajuns lângă mine, decorul se duce în spate și în sus, cobor niște trepte de lemn, mici, de fapt treptele urcă pe lângă mine, beciul în care acum aud violonistul cântând aproape isteric ultimele note pe care le compune pe loc, și care au deja o voință a lor. Păianjenul începe să se prăbușească parcă, să se frângă încet ca sub un vânt ireal, venind drept de sus în jos, care l-ar zdrobi cu încetinitorul. Nu apuc să văd, căci perdeaua roșie nu mai e transparentă. E doar roșie, peste tot în jurul meu, și nu mai e nici tavanul ci o distanță enormă până la vârful pe care încă nu-l pot zări. Apoi e neagră, perdeaua e neagră și e întuneric. III. Și mai era Diana. Frica ei de păianjeni era simplă, organică, venea doar dintr-un instinct de conservare pe care de multe ori îi plăcea să și-l exploateze. Își folosea masochismul uneori exagerat ca pe o cale spre un fel de mântuire personală, prin durere, prin frică, prin plăcerea finală pe care a căutat-o tot timpul vieții. Asta se vedea atât de clar de câte ori avea de-a face cu păianjeni încât Victor făcuse din ea, mascat sau nu, personajul principal în cel puțin trei dintre cărțile lui. Eu încă nu o cunoscusem pe vremea aia. Nu e timpul pentru amintiri, dar trebuie să-mi ocup mintea cu ceva. Și asta doar fiindcă știu că încă nu m-am trezit, și știu că nu trebuie să intru în panică. „Norii se târăsc înspre Noi de-a lungul cerului, pe lângă lună. Ba nu, nu se târăsc. Se rostogolesc solemn, cu mândria unei invicibilități premeditate. E un marș tăcut care nu pare a putea să se termine, au o siguranță numai a lor, atât de veche încât a ne-o arăta mereu tuturor e ca un fel de bravadă ieftină. De-asta prefer să zic că se târăsc.” Cuvintele lui Victor, din nou. Victor a fost doar un pion, asta îmi vine în minte acum, și nu mă obosesc să mă întreb de ce. Pur și simplu știu, în momentul ăsta, că Victor a fost doar un pion într-un joc care nu e al lui. E Jocul meu, într-un fel. Și norii s-au oprit brusc, înconjoară luna ca pentru a mi-o arăta clar, mai clar decât orice altceva. Sunt pe panta unui acoperiș foarte puțin înclinat, de bloc de la periferie, și abia am reușit să mă ridic în fund. Probabil că am tot corpul prea amorțit ca să-mi fac probleme din cauza ploii, care știu că m-a udat până la piele. Tot ce îmi sare în ochi e luna și strada goală de jos, unde ploaia se reflectă ca mici puncte apărând și dispărând mereu în alte locuri, în bălțile de pe asfalt, strada complet goală pe care un singur om, unul dintre bețivii sau nebunii orașului, stă în mijlocul furtunii, cu mâinile spre cer, clătinându-se ușor și urlând din toți rărunchii ceva ce sună a blesteme într-o limbă pe care nu cred să o mai fi auzit până acum. Un fulger aproape orbitor îmi ascunde totul pentru o clipă. Apoi privesc cerul, îl simt ca o revelație, nu ca pe o cortină opacă trasă undeva sus, deasupra mea, ci ca pe golul infinit la baza căruia mi se pare că stau. Vântul și ploaia îmi spală auzul, și atât. Nu mi-e frig, nu simt nimic altceva. Alunec. Alunec pe panta acoperișului și mi-e lene să mă împotrivesc, de parcă aș fi deja sigur că e încă o trecere spre altceva, că jos nu o să pățesc nimic. Cad, și căderea nu se termină, și nu mă uit în jos pentru că mi se pare că nu pot. Alunecă pe lângă mine fațadele blocurilor, stele care nu se văd dincolo de nori, Marte - un punct roșu pe care încerc să îl fixez, alunec printre umbre și culori, copaci și zăpezi și capre de munte și pluguri și coșuri de uzină scuipând foc lichid ca niște fântâni arteziene, răni cauterizate și cruci, pentagrame, svastici, simboluri yin-yang și potcoave tapetate pe frunți rău-voitoare, totul ca o venă pulsând imediat sub pământul unei păduri de la marginea mării, un gust de metal... Corpuri astrale sugrumate în aer de parameci supradimensionați și mâini veștede căutând fericirea și umilința în globuri de cristal sparte sistematic de microbi ai minții, pânze cu picturi neterminate agitate de militanți pentru drepturile văduvelor transsexuale, din nou copaci și murmur verde mirosind a faguri ușor mucegăiți, toate plutesc într-un craniu de vacă, și mereu gustul ăla de metal, nu pot să scap de el, cad și alunec pe lângă aerul pe care doar îl aud, și gustul de metal nu se amestecă nici măcar cu gustul alunelor de pădure uitate de un doctor pe o masă de operație gândită special pentru deținuți condamnați la muncă silnică pe o viață, două, trei, toate. Gustul de metal, de oțel ruginit, și o durere de dinți care începe să se propage în tot corpul, din ce în ce mai clar. Singurul lucru pe care îl simt fizic, și aud căderea, și îmi aduc aminte cum am ajuns aici. Senzația aia nenorocită persistă, durerea de dinți și gustul de oțel ruginit. „Așa, pur și simplu”. Mișto motiv. Pentru orice, pentru tot, dar mai ales pentru faptul că am mușcat cu poftă dintr-o bucată de metal. Asta e, sunt unele lucruri pe care trebuie să le suport. Ce să fac dacă am uitat cum e să privesc noaptea globul de iluminat din capătul unui stâlp îndoit și aplecat până aproape de asfalt, și să ascult cum din el aceeași voce șoptește mereu aceeași poezie în arabă, din care nu înțeleg nimic? Tot ce îmi aduc aminte din vremea aia e amfiteatrul ăla imens în care nu mai știu ce explicam unui auditoriu de câteva sute de oameni, când toți s-au ridicat în picioare cu o coordonare perfectă, dându-și în cap cu ce aveau la îndemana și exclamând „Să fiu al/a dracu’...”, apoi rămânând cu gurile căscate, imobili ca niște statui, ușor aduși de spate, și gata. Unde cred că sunt acum e cald, și lângă un chioșc din carton abandonat, intrat în putrefacție, un grup de cerșetori îmbrăcați în haine ca de eschimoși sorb vomă cu niște paie lungi dintr-un castron imens. Unul dintre ei, pe care îl văd mai clar de aici, poartă ochelari de soare și râgâie zgomotos, din când în când. Nu se vorbește. Gândacul trăiește un vis japonez sub o talpă de gumă și culmile sunt mov, sunt mov. Domnul Idaesatu, euro-asiatic, e de fapt un gaijin bine deghizat - numele lui nu cred că înseamnă nimic, nici măcar când mă înjură de pe malul celălalt al mării, prin porumbei voiajori gândiți să moară într-un punct fix și să cadă lângă mine, în picaj. A început lumea. Deschid ochii. Cred că am căzut pe asfalt, și cred că ce văd lângă mine e sânge. Se prelinge lent, pe o muzică pe care o aud pentru prima dată și care nu vine de nicăieri. Acorduri de chitară și o voce răgușită care cântă în limbi necunoscute. Și strigă blesteme spre ploaie, din toate puterile, cu mâinile spre cerul luminat din când în când de fulgere. Sunt cu capul pe o șină de cale ferată, și plouă mereu. Plouă de parcă sfârșitul și începutul lumii ar fi totuna, și ambele ar trebui neapărat, dar neapărat amânate. IV. “Azi am trecut primul test al Cuvântului. Mergeam pur și simplu pe stradă, și ochii mi s-au întâlnit cu ai unei fete de vreo douăzeci de ani care stătea singură pe treptele de la intrarea într-o scară. Ochi mari, negri, părul lung și drept, de un negru probabil nenatural lăsat să cadă pe sânii nu foarte mari, îmbrăcată sumar, de o banalitate vulgară în sensul simplu, inocent, în care nimic din ce vedeam nu-mi spunea cu adevărat ceva despre ea. Mă privea fix. M-a întrebat dacă am un foc, am scos bricheta din buzunar, m-am dus și i-am aprins țigara pe care o ținea într-un fel neobișnuit între degetele mâinii stângi. Mi-a mulțumit firesc, apoi un moment de tăcere. -Aș fi putut să mă așez lângă tine, să te privesc la fel de fix cum mă privești, și să-ți zic răspicat Cuvântul. Mi-ai fi sărit de gât, m-ai fi sărutat, mi te-ai fi dăruit cu totul, mâine te-ai fi trezit goală în camera mea de hotel fără nici o amintire care să nu fie doar fizică, și fără regrete. Ai fi plecat fără să spui nimic și nu ți-ar mai fi fost dat să mă vezi vreodată nici din cea mai pură întâmplare. Fata a izbucnit într-un râs care putea fi deopotrivă interesat și batjocoritor. -Aș fi făcut asta, dacă n-ar fi existat Ea. Dar n-o s-o fac, i-am zis. Am plecat fără să schițez nici un gest, în timp ce dădea să se ridice râzând necontrolat și reușind cu greu să articuleze un „Stai, stai puțin”. -Cu plăcere, i-am mai zis întorcând capul, și am mers mai departe cu același calm. A fost prima încercare. Cuvântul e puternic, știu asta. I-am văzut efectele, știu ce înseamnă să-l folosești și știu că nu dă niciodată greș. Dar puterea e a mea, nu a lui, și mai știu că Ea e acolo și mă așteaptă, chiar dacă nu știe. O să fac to-„ Aici se termină textul bătut la mașina de scris veche a lui Victor. E una dintre ciornele lui, pe care o țin în mână și o recitesc. Acea „Ea” de care vorbește e Diana, și mi-a mărturisit că n-a folosit niciodată Cuvântul asupra ei. N-a vrut, nu sunt sigur de ce. Mi-a zis asta, și mi-a mai zis că o să mă învețe și pe mine Cuvântul, cândva. Ceea ce a și făcut, mai târziu, când mi-a lăsat-o mie pe Diana ca pe o ciornă care nu l-a mulțumit - sau, înclin eu să cred, care l-a depășit, l-a speriat, cu care n-a știut ce să facă. Victor n-a folosit Cuvântul deloc, sau cel puțin așa mi-a zis. Mi l-a spus, m-a învățat să-l folosesc, și mi-a mai spus că acel Cuvânt de care e vorba acolo nu e singurul. Cuvintele sunt multe, și există Unul, un Singur Cuvânt, pe care îl știe dar nu poate să-l pronunțe. Pentru că, mi-a zis, nu poate fi pronunțat. Diana a venit la mine, întâi îndrumată subtil de către el, apoi sub puterea Cuvântului pe care i l-am șoptit la telefon, i l-am scris inobservabil de mic pe o ofertă de carte creștină pe care poștașul i-o lăsase la ușă, i l-am insinuat ca pe o bâlbâială inobservabilă în fiecare conversație. Am diluat puterea Cuvântului pentru ea, așa că ea a diluat ceea ce căuta. Nu mi-a zis nimic în ziua în care a plecat și a sărit sub roțile tramvaiului. Dar știu, știu absolut sigur de ce a făcut-o. I-am spus fiecărui por de pe pielea ei Cuvântul, cu grijă ca nu cumva să-l las să intre de-a dreptul în ea, să facă cu mintea ei ceea ce eu am urmărit, și se pare că n-am reușit, să fac nu numai cu trupul. Era doar trupul ei încolăcit pe al meu în spasme de plăcere în nopțile alea pe cât de calde, pe atât de reci, și doar mintea ei încolăcită la fel pe Cuvânt. După care s-a dăruit șinelor, roților de fier, durerii. Eram la muncă în ziua aia, mă angajasem o vreme chelner la un restaurant destul de select. Tocmai luasem comanda unui grup de străini care nu mai știu cum arătau și ce limbă vorbeau, dar pe care mi-i amintesc acum ca fiind scunzi, foarte guralivi, doi dintre ei purtând monoclu și cu toții îmbrăcați în trenciuri bej și cu șepci de marinari găurite ca de molii. Mergeam spre bar când am simțit arsuri pe tot corpul, lent, întâi pe gât, pe umeri, pe spate, din ce în ce mai jos, apoi pe dinăuntru, peste tot. Am aflat de moartea ei câteva ore mai târziu, și sunt sigur că ea mă ardea în halul ăla. Ori ea, ori pur și simplu Cuvântul nemulțumit. Asta poate însemna că a găsit ce căuta, sau dimpotrivă. Nu știu. E ceva timp de când m-am trezit din nou, și încă țin în mână foaia din manuscrisul lui Victor - cu toate că n-o citesc, pur și simplu mă uit la litere. Acum văd ce scrie pe verso: “George V. George, psiholog, psihiatru etc. căcător de melci agnostici, colonist german în timpul liber, degustator de lapte praf pentru sugari otraviti cu negi purtatori de boala vacii nebune de pe tulpinile parazite crescute din crusta nucleara de pe clitorisul prostituatelor apocaliptice ale mileniului patru, in contratimp.” Dedesubt, o adresă. Se pare că e exact pe strada unde mă aflu. Cred că o să-i fac o vizită. Motto: „Fiecare lucru e, în fond, un moment nou. Fiecare pasăre, fiecare far de mașină, fiecare fir de păr și fiecare morman obosit de carne și fursecuri și apă peste fiare contorsionate, fiecare cuvânt și fiecare Cuvânt, fiecare viață care nu știi dacă e prima la fel cum nu știi dacă e ultima la fel cum nu știi dacă e singura, fiecare Tot și fiecare bucată de hârtie uitată pe chipul cuiva de un alpinist ieșit la pensie din vânzarea de pește vechi în suc propriu, fiecare fel de aer și fiecare nume. La fel cum oricare dintre lucrurile acestei lumi, sau ale oricărei alteia, poate fi descris ca fiind sau nefiind un coș de gunoi mov plin cu ambalaje Chupa Chups, la fel cum tot ce zboară se mănâncă pentru că sigur există cineva sau ceva care să mănânce, și care cineva sau ceva zboară în felul lui pentru că e, până la urmă, un alt moment nou. Fiecare moment nou e singurul moment nou.” Autorul. Cabinetul doctorului arată a fi vechi, e mobilat foarte sumar și miroase a tutun iefin și a animal. Mă primește cu un zâmbet contrafăcut și mă invită să iau loc. -Ce-ai mai făcut? îl întreb. -E mult de-atunci. Un ritual, în orice caz. -Un ritual? Ai conjurat bisturiul? -Da, bisturiul. Și fulgii de zăpadă care au umplut paharul gol al doctorului. N-a băut nimic în ziua aia, vreau să zic. -Știu. Era vară. -Da, vară era. Știu că îmi transpiraseră organele interne. M-a desfăcut, și degeaba, tot le era prea cald. -Ce căcat. -Bine zis. Uite, hai să-ți arăt. -Aș prefera să nu. Mereu mi-a fost frică de obiecte ascuțite. Frică bolnavă, patologică adică - înțelegi, că doar ești psiholog, psihiatru și așa mai departe. -Fobie. -Da. -Cu atât mai bine. Doctorul George V. George zice ceva, probabil un Cuvânt, unul pe care nu-l știu. Nu pot să mă împotrivesc, nu pot să scot nici un sunet. Dar mi-e frică. La dracu, simt frica, simt deja cum intră bisturiul ăla în mine, fără anestezie, și sper să nu îmi arate până la capăt ce a pățit, să nu uite nimic înăuntru. De fapt, trebuie să recunosc, mai degrabă sper să nu ajungă până acolo. Parcă l-aș întreba, dacă aș putea: „De ce ritualul? De ce n-ai încercat să eviți moartea, sau măcar să te resemnezi cu ea? Chiar a trebuit să o cauți, să te asiguri de ea?”. Și parcă mi-ar răspunde, cu același zâmbet, ridicându-se de pe canapeaua ruptă și apropiindu-se cu bisturiul în mână de masa de operație din colț, care nu era acolo când am intrat și spre care acum mă îndrept împotriva voinței mele, ceva de genul: „Poate că doar despre asta era vorba, mai știi? Ar fi cam simplu să zic „poate că trebuia să mor”, dar se poate zice și așa. Până la urmă cine am fost eu, cum mă știai tu pe mine, dacă nu ca pe un oarecare, un om absolut banal, însurat de aproape treizeci de ani, cu doi copii, cu o slujbă mediocră care nu spune nimic, blazat și fără nici un fel de identitate? Să zicem că exact despre moartea mea era vorba, și ce folos să încerc să o evit sau să nu-mi pese? Măcar atât să fac și eu. Să vreau. Uite, poate că totuși mai era vorba și despre altceva, adică tocmai despre asta.” Sunt întins pe masa de operație, și durerea e un moment nou. O simt scurt, o durere universală, mai presus decât mine, mai presus decât orice. Apoi nu mai pot să simt nimic, și nu văd decât cum din bustul meu despicat deja până jos răsare înspre tavan o cortină roșie pe care mă văd pe mine însumi târându-mă, cu măruntaiele lăsate încet-încet în urmă, greu de observat pe roșul ăla aprins, sângeriu. Doctorul dă din cap împăciuitor, cu același zâmbet profesional. Cred că leșin. V. Stau pe un scaun, într-o cameră mare, cu dulapuri vechi, un ceas imens cu cuc, un candelabru și, în mijloc, masa lungă la care mă aflu. Pe toate celelalte scaune de la masă sunt așezate femei bătrâne, îmbrăcate pretențios, cu părul vopsit în culori țipătoare și ochelari cu rame din aur. Nici una nu pare a mă observa, și nu disting clar ce vorbesc între ele. Simt sunetul ca pe o vibrație fizică, o formă redusă, timidă sau îmbătrânită a vibrației lumii, a vibrației care știu că m-a adus aici. Aerul se mișcă subtil pe deasupra mâncărurilor scumpe și a ceștilor cu cafea din servicii englezești de asemenea scumpe. Apoi aud ce zice una dintre ele, și restul tac. -Soțul meu a murit de ciumă, în timpul epidemiei. Toate celelalte schițează pe rând un același gest teatral de regret. -Și al meu, zice o alta. Apoi o alta: -Și al meu. Și fiecare dintre celelalte la fel, de parcă și-ar aduce aminte un detaliu care le scăpa. Toate, pe rând, la grămadă: „Și al meu.” Apoi la unison: „Și al meu!” Una dintre ele continuă: -Al meu a murit de fapt tot de ciumă, dar tăiat de bisturiu, de mâna unui doctor care a uitat în el o mână de rumeguș, un card bancar rupt, niște polistiren înțesat cu ouă de păianjen, câteva tampoane folosite de-ale asistentei și un deget. -Cum, n-a murit călcat de tren? -De tren? Ce vorbești? Nu, în nici un caz. În-ni-ciun-caz. O privește pe cea care a pus întrebarea ca și cum ar fi fost jignită cumva, o privire ofensată care are în ea o mustrare nervoasă specifică bătrânelor de asemenea speță. Mai soarbe cu zgomot o gură de cafea. -Eu aș vrea să fi putut muri călcată de tren. Cred că mi-a lipsit curajul, trenuri am văzut destule la viața mea, doar am locuit lângă o gară. Dar acum e prea târziu, nu mai are rost. N-aș mai simți nimic la vârsta asta. Toate, la îngrămădeală, apoi în cor: „Da, de acord. Întru totul de acord.” Din ceasul cu cuc iese un băiat de vreo cincisprezece ani, slab și cu trăsături feminine, care cântă la o harpă electrică legată la un amplificator sub formă de dulap englezesc vechi aceleași trei note, pe care le tot repetă. Sună fals. La fiecare repetiție a celor trei note, cucul din ceas iese și anunță ora exactă cu glas de bariton. Bătrânele privesc plictisite înspre băiat, care acum se transformă într-o masă vâscoasă de insecte și bandă magnetică îndoită, bucăți de lemn putred și guri de femei tinere, cu buze cărnoase, urme de pantofi și pantofii înșiși, cruci accidentale peste cărți de tarot inversate. Harpa cântă în continuare, singură. Cucul din ceasul cu cuc iese din nou, fumând pipă. Se îneacă din greșeală cu fumul și tușește, la care bătrânele râd ascuțit, din ce în ce mai ascuțit. Undeva o cretă scârțâie cu un zgomot infernal pe o tablă de clasă, și elevii isterizați de zgomot scot pancarte cu sloganuri politice diverse, apoi arme semi-automate și se împușcă, fiecare, în cap. Unul dintre ei mă împușcă și pe mine, dar pe traseu glonțul devine un bătrân yoghin care țipă toate Cuvintele pe care le știu, și câteva pe care nu le știu. Sângele mi se prelinge din ceafă, băiatul cu arma se mai împușcă o dată în cap, ca să fie sigur, și una dintre bătrâne devine un bătrân la fel de scrobit, care râde hâtru în timp ce se ridică de pe scaun, se scarpină în cur și se duce cu un mers greoi undeva într-un colț al camerei, de unde trage cortina. VI. E Purnuș. Niță Purnuș, pe care îl știu mai mult din auzite. Omul e cunoscut fiindcă poate să ghicească în orice, putred de bogat din motivul ăsta, și, cel mai important, viu. Mi s-a prezentat politicos, distant, neutru, din mașina lui pe care nu pot s-o identific, un model pe care nu știu de unde și de când să-l iau, a oprit pe strada pe care m-am trezit, obișnuit deja cu starea, de ceva timp, și mi s-a prezentat politicos, distant, neutru. Niță Purnuș. Faimosul Niță Purnuș, aș fi adăugat eu, farseurul, salvatorul, profetul, clovnul, ar fi adăugat alții. Nu sunt în stare să am păreri în momentul ăsta. Nou. Momentul ăsta nou, ca toate celelalte. -Ce-i cu tine aici? M-am obișnuit, nu mă mai miră nimic. -Cum „ce-i cu mine aici”? Sunt Niță Purnuș, nu înțelegi? -Ba da, dar ceva nu mi-e clar. Cred că știi ce. Se uită la mine lung, nedumerit, apoi la reclamele la cola și la filme porno din spatele meu, de pe zidul iluminat de roșul aprins, ostentativ, al abatorului-supermarket de vis-a-vis, apoi iar la mine. -Ce? -Cum, ce? Ești viu. Râde înfundat, îngăduitor. Apoi, fără nici o avertizare, ochii i se întorc pe dos, înspre orbite, și gâlgâie din ce în ce mai tare, cu gura deschisă. Își revine și râde iar, la fel. Exact la fel. -Nu sunt viu, pur și simplu nu ești tu la curent. -Cum asa? -Simplu. Am ghicit în ce nu trebuia, pentru cine nu trebuia. Apoi îmi face semn să tac, cu arătărorul la gură și un șuierat oarecum forțat. -Nu întreba, îți zic. Am ghicit în dâre. -Ce dâre? Totul devine negru, apoi albastru, un albastru nenatural, ca un cer pictat, și pe albastrul cerului pictat se desenează dâre albe-fumurii și chipul vag conturat al lui Purnuș. -Dârele alea. -Avioane? -Sigur, avioane, dacă vrei. Avioanele contează mai puțin. Ce contează sunt dârele. Avioanele, piloții sau mai știu eu cine n-au nici o treabă, nici o vină, nici o idee. Dârele avioanelor pe care nu le văd se încurcă în forma unei spirale tăiate de trei linii întâi drepte, apoi neregulate, care se întâlnesc într-un punct oarecare. Un alt avion conturează mai clar chipul lui Purnuș pe cerul ireal. -Și uite-așa am murit. Sincer, nu știu daca pot să zic că-mi pare rău. Nu văd de ce. -Așa? Cum „așa”? Accident de avion, sau? Iar râde. Cred că devine enervant, dar prea puțin îmi pasă. -Nu pricepi. Știi cum e cu ghicitul? Același semn, același „taci” conturat de avioane nevăzute pe cerul-iluzie. -Nu știi. Mulți cred în destin, văd semnele din lucrurile de un fel sau altul ca pe o oglindă a destinului. Asta e comoditate, ca să fiu blând. Pauză. Pentru o clipă, văd prin cerul brăzdat de avioane măcelăria de vis-a-vis, păianjenul de mai devreme și pe Diana, pe Victor, pe George așa cum îl știam, pe doctorul George V. George, și pe alții. Mă simt cumva sigur, limpede, mai bine zis limpezit, cu toate că nu știu și nu am timp sau chef să mă întreb de ce. -E exact invers. Faptele, coincidențele, tot ce pare să fie întâmplare, e urmarea semnelor. Înțelegi? Orice lucru ascunde semne pentru toate celelalte. Semnele nu sunt decât indicații. Adevăratul ghicitor, în orice, nu e spectator. E autor, scenarist, regizor, compozitor, dirijor, ce vrei. Asta am înțeles, și sunt singurul. Adică singurul pe care să-l știi, la asta se reduce. -Ai murit? -Da. Văd că te grăbești. Am murit simplu, eficient. Lecții de pilotaj, închiriat un avion, camere de filmat la sol cu transmisie prin satelit în carlingă și alte detalii. Am trasat dâre la întâmplare, să văd ce se întâmplă. Testul meu final, înțelegi? Ultima probă. -Așa, si? Accident de avion? -Nu înțelegi că nu? Ar fi fost prea simplu. Când mânuiești coincidențele nu mai are rost să fii păcălit de ele. Pur și simplu am terminat cu dârele, am aterizat, am mers și am băut relaxat o bere, m-am ridicat, m-a dus acasă și am murit. Atâta tot. Cerul-iluzie se desprinde în bucăți de carne și material textil, hârtie creponată și sticlă prăfuită, brânză proaspătă și dolari. Niță Purnuș e măcelăria de vis-a-vis. Măcelăria de vis-a-vis e păianjenul, coala albă, cerul, arcul metalic extensibil la infinit de care trage un măgar biped uitat de lume într-un colț de țară asiatică devastată. -Toți sunt indicii. Toți. Apoi roșu, albastru, curcubeu de cuvinte, nume și pulpe de pui cu gust de tutun, veșnice cântece bisericești, viață congelată în subsoluri nemuritoare. Cad, la fel cum am căzut prima dată, la început, după primul moment nou. Moment Nou. Cad într-un canal nesfârșit, o prăpastie, între țevi de fier flexibile și totuși oarecum rigide, între margini de carne umedă. În fața ochilor mei o carte întinsă de mâna nevăzută a unui Niță Purnuș inexistent are coperta de orice culoare cu textul „Nemurirea fără profesor” gravat în aur lichid, și paginile albe. Toate în afară de ultima, care știu că lipsește. VII. Parcarea imensă e de fapt un amfiteatru fără scaune, cu geamuri fumurii în partea de sus a pereților înalți, pe a cărui scenă stau fără nici un fel de haine, încercând să mă ascund pe cât posibil de privirile judecătorului. Judecătorul e în balconul din capătul opus al sălii, aproape de tavan. E îmbrăcat în negru și mă privește fix pe deasupra mașinilor de toate tipurile, din toate epocile. Închid ochii prostește, îi acopăr cu mâinile, ca și cum asta m-ar feri de priviri. Văd chipuri cunoscute, și în spatele lor nimic. Revoluții de urmărit la televizor cu familia, grupări paramilitare formate din bolnavi de boli incurabile, fără nimic de pierdut, amintiri din perioada în care Diana nu mai putea avea orgasm decât făcând bungee-jumping, obeliscuri sfărâmate de valurile mării și reconstruite de funcționari scunzi, slabi, cu ochelari și costume gri, purtând în mâini mape cu statistici și rapoarte de lucru, mase de carne umedă înflorind sub catifeaua intrată în putrefacție care arată precum un trotuar în valuri, luminat de sus de becuri sparte în bătăile interminabile dintre găștile de cartier și poliție, vulcani erupând invers. Îl văd pe judecător din ce în ce mai clar, ca și cum aș fi lângă el. Poartă o geacă de piele groasă, oarecum sobră, cu însemne militare, și fumează țigări Totenkopf lungi (pachet negru, siglă albă în relief). Sunet de casetă audio încetinită brusc. Oprită. Îmi întorc puțin privirea și lucrurile lasă dâre în aer, precum avioanele lui Purnuș. Simt aerul suspendat, cumva. S-a oprit timpul. Undeva, degetul mare al unei mâini strivește un păianjen. Nu știu de ce, dar îmi amintesc cum citeam jurnalul Dianei, început de ea în adolescență și în care a încetat să mai scrie când l-a cunoscut pe Victor, care l-a continuat el, după care l-aș fi continuat eu dacă mi-ar fi stat în vreun fel în fire sau în putință. Citeam în semi-întuneric jurnalul pe care mi-l încredințase înainte de ultima ei încercare, înainte să găsească fiorul suprem. Citeam și ba o cunoșteam, ba o recunoșteam, ca și cum aș fi pus cap la cap urmele primelor mișcări ale puiului pe interiorul cojii sparte a unui ou. O cunoșteam în lipsă și mă gândeam la trecut citit în amprente, suluri interminabile de hârtie ieșită din seismografe care monitorizează permanent, arbori genealogici cu un singur nume repetat și ramificat și repetat și electrocardiograme la purtător, fără pauză, pe telefoane mobile (telefoane mobile primite de la naștere, crescute în buzunarul de la picior - zoom de prost gust pe tăierea cordonului ombilical, nu și a celuilalt cordon ombilical). Nu mai simt nevoia să mă ascund de privirea judecătorului. De fapt am impresia că privirea judecătorului începe să mă evite. Aud cum crapă tavanul. Sub curcubeul alb-negru, polonezi răzvrătiți schimbă istoria prin vise lucide premonitorii. Bombardierele fabricate anul viitor brăzdează cerul cu dâre în care Niță Purnuș citește PACE, apoi PACE = NIMIC, apoi vine Sfârșitul când tavanul sălii crapă de tot, Judecătorul intră în panică până se dizolvă și o masă de albine sub comanda mea mă ajută să-mi aduc aminte Cuvântul ultim, plouă prin tavanul crăpat și urc, plutesc, mă înfig în aer și mă duc să mă înfig în cer, cresc de la pământ pe verticală într-un turn infinit către cerul desenat, iluzia trebuie spartă, luna rânjește și miroase ca lenjeria de pat a Dianei, ba nu, nu a Dianei pentru că Toți Sunt Indicii, șapte coroane de flori mirosind a clor înaintează încercând să acopere vârful obeliscului de carne și spirit și gând și restul, care am devenit, dar sunt îndepărtate de șapte roiuri de albine, viespi, muște, insecte tropicale necatalogate și îngeri răzvrătiți, mă apropii de cer, urc spre cer, spre lună, stelele se dau la o parte, sunt aproape acolo și judecătorul s-a dizolvat demult dar panica lui a rămas acolo și mă alimentează, nu mai e nici un pic de ură în felul în care cresc către cer, de jos mulțimi de oameni țipă și aplaudă și se dau la o parte și se roagă și meditează și măsoară și împart pliante listate la minut cu Sfârșitul Lumii, dar nu, TOÞI SUNT INDICII, indicii, nu e jocul nimănui, nu e jocul meu, nu e un joc, indicii, Indicii, O SÃ FUT LUNA!, cerul mi se deschide sau așa mi se pare, dar bolta transparentă trebuie spartă, o să o sparg, am lăsat pământul jos demult, nu îi mai disting forma, nimic, doar înaintez în gol, nu mai e nici carne, nici spirit, nici gând, nici șapte nimic, nici luna pe lângă care am trecut pentru că nici măcar nu era acolo, nu se întâmplă nimic, doar urc și sunt puternic, mă simt puternic, dar degeaba. La dracu, nu cad, nu pot să cad pentru că nu mai am unde. Cum să fi spart cerul? Care cer? Uitasem că cerul e un gol nesfârșit, la dracu, îmi amintesc cum priveam cerul și știam câte o dată că privesc de fapt în gol, că deasupra nu e NIMIC, asta mă speria, apoi mă agita, apoi mă întărâta, apoi... La dracu, am uitat Cuvintele, sau nu le-am uitat dar nu mai înseamnă nimic, în jurul meu nu e nimic și înaintez, dar înainte nu e nimic. Într-un bar ordinar dintr-un oraș de provincie, un popă se îmbată și cade sub masă în comă alcoolică pentru că așa a fost să fie. Visează cum alunecă din rai în iad și înapoi și tot așa, iar în jurul lui oamenii se transformă în bancomate care suflă aer cald în loc să scoată bani, pentru că de bani se ocupă barmanul. VIII. Îmi aduc aminte primul Moment Nou pe care l-am simțit, pe care l-am trăit așa, primul Indiciu, când trecusem pe stradă pe lângă mortul ăla, cu trenul răsunându-i prin gaura din cap și n-am știut ce se întâmpla cu mine, căzusem într-un canal. Acum e gol, sunt eu și în rest e gol, și sunt puternic și domin vidul, dar în domin degeaba, la dracu, aș fi putut să rămân în canalul ăla, cine știe, poate mi-ar fi plăcut, dar stai, În golul de peste tot se deschide o ușă, apoi alta, apoi alta, atâtea uși câte pot să cred, să VREAU, și pot oricâte, și toate duc oriunde, oriunde altundeva. Am uitat ce era de fapt cerul. Nu era o ușă. Nu mă mai pot opri.