Bogdan Gheorghiu

high night runs low double deckers queen victoria queen victoria\'s long long dead hai, alta coroana acum, porumbelul pe drum si nu ne pare rau. lumina cortina aminte aminte amin, doi cercei

-Adu-mi bățul. Un japonez în costum roșu cu negru își strigă replica asta și se întoarce cu spatele la țiganul bătrân cu flașneta, de pe trepte. Vedem în detaliu ochiul bolnav al flașnetarului,

Încearcă să nu te lungești la vorbă În lumina ușii întredeschise, în fum Am stabilit mersul lumii deja Hai să ne dăm în cap cu pietre de caldarâm, acum. Omul ăsta îmi poate fi dușman. Nu

Ce pline sunt cântarele cui știe Ce tare, una mie una ție Cum faci să scoți câmpie din câmpie Când sus pe casă nu cad guguștiuci Dar tu te duci, când zici că pleci, te duci Și faci pomană

perdele, perdele, ce frumos, ce frumos în gura unui miel, doi porumbei trec granița pe jos la o poartă, cu ciocanul bate lent un cimpanzeu la poarta raiului, cu ciocanul un sfânt

pentru zeci de milioane de poteci în cerc încearcă să ne cânte ode line menestreli atotputernici pentru zeci de milioane șobolani muți ard în flăcări pe maidane ciucuri reci croieli de prunci

ia uite, nu mai râde omul din lună uite, mamă, punga aia verde cu oase atârnată la balcon, a lăsat-o acolo ieri seară ia uite, e noapte și turla bisericii privește în zarea cea bună, și iară

Degeaba înghiți păr de pisică, sărmane artist. Zadarnică truda ta, pisica jupuită într-o mână, încă vie, sticla de alcool obscur în cealaltă. Degeaba te uiți cât de înalt e blocul-turn de peste

Calea spre stele din așa un ultim loc E curgeri de vânturi spre ele ca versuri suflate la ureche de soldați îmbrăcați în mantale de piele de om Și e urme de șolduri pe hârtie fotografică

A: Să nu-mi stingeți corurile cu apă așa cum pe tăcere turnați spațiu! Nici cuie să nu-mi bateți în soli așa cum în negură scuipați cu îndrăzneală! Nu-mi scrijeliți idolii din semeni iubindu-i

Verde, cad broaște râioase (bombe cu hidrogen, pompe de venin) în lanul de secară, în grajdul de porci al bătrânului putred, și seară de seară bătrânul e putred și nu știe decât că nu știe ce pierde.

I. Fiecare sunet are un ecou nefiresc, e o vibrație joasă în toate lucrurile, ca un cutremur mocnit care a fost acolo dintotdeauna fără să știu, de parcă lumea ar sta să se termine, toată

Senzația aia nenorocită persistă, durerea de dinți și gustul de oțel ruginit. „Așa, pur și simplu”. Mișto motiv. Pentru orice, pentru tot, dar mai ales pentru faptul că am mușcat cu poftă dintr-o

In haine vechi și rupte încă un zeu al lemnelor de foc bate ritmuri noi pe genunchii goi, aproape goi, Și toate gândurile lăsate în urmă de lupte sunt voci când joase când inalte când iar

prinși intre Steaua Polară, Arcul de Triumf dintr-un oraș mâncat de vulturi nedemni și singurătatea muștei moarte din ochiul meu drept, copiii cândva personificați pe rând în litere aiurea și în

Pereții veșniciei atârnă de o carte Găurită în mijloc de veci Nimic nu e mai mult ca veninul de oaie Veninul de soi e venit din vreun beci Atârnă și zboară dintr-o parte în cealaltă parte

De-a lungul străzii ce duce spre orbire Răsună scurt și cu ecou tigăi de lemn – Picături de suflete ascultate cândva Ori doar moarte din fire, nedemn. Întoarce privirea spre zid De câte ori te

Căutători ai tuturor lucrurilor, cutremurul din acestea suntem. Timpul nu poate fi o câmpie bolnavă, plină cu omizi nemuritoare colcăind, incovoindu-se, incălecandu-se ritual. Nemuritoare sunt doar

Stau în mijlocul unei străzi aproape goale, fără nume, la miezul nopții, privind în sus la reflectoarele gemene din vârful clădirii Universa Dream Company, și la clădirea însăși, reflectată la

ULTIMAnoapteÎNmine În noaptea asta o să-mi fug din creier În noaptea asta cu ceru-i defect Privit cu angoasă de jos, La ora când ora va fi un obiect de uitare, naiv și frumos, O să vă dau

Mașina de eu îmi mai cere o fisă... O vorbă în timp la viteză admisă, Cu timpul de-odată prin ochi de pisică Metalul gândit mă apasă cu frică. Mașina de eu îmi mai cere o fisă... Si ziua

Te simți mereu mai gol pe dinăuntru Si gândul tau arată ca un maț. Din lacul tău de molii Cu aripile frânte Moi buze se adapă cu nesaț.

Din camera de zi a unui orb Privesc pe fereastră senzații. Degete de fiere urcă din tenebrele cântecului, Copii râd, Coboară, se preling încet în nori de carne, Râd, Se văd orbiți

Ziua nopțile cad toate, Și cad și cazi și vezi și uiți, Și cresc și urca și te negi. Nebuni molipsiți împart cerul în fluturi Cu ranga.