Pavaj de carton pentru un simț

Degeaba înghiți păr de pisică, sărmane artist. Zadarnică truda ta, pisica jupuită într-o mână, încă vie, sticla de alcool obscur în cealaltă. Degeaba te uiți cât de înalt e blocul-turn de peste stradă, cu foaia plină de mâzgălituri pe birou și mintea certându-se cu proiectorul pe care-l ai alături. Păcat de frunzele alea galbene care cad pe trotuar, păcat că nu sunt apă sau că tu în copilărie ai vrut să te faci scafandru. Și mare păcat de sânii femeilor pe care ți le amintești, păcat că nu sunt icoane. Decât din când în când, așa, ca tine. Avioanele brăzdează cerul, a-vi-on-cu-mo-tor la umbra fumului de tigara și aburilor de băutură din mintea ta cu ecou de jazz. Cerul nu e o palmă de om, nu? Nu, cum să fie. Drumurile nu sunt acolo decât ca să le privim, scumpe poet. Cât despre stâlpul ăla de telegraf, ăla de pe câmp, uite-l, ăla care-i mai înalt și mai gros, mai impunător decât restul, cât despre stâlpul ăla, modest mânuitor de arcuș, pe cer nu e decât un rânjet sec. Urcă un electron prin aer, undeva, uită-te la el. Atât. Și ridică receptorul.