Corina Gina Papouis

în căpruii lui marea urla, se tăvălea ca o femeie în travaliu născînd unul după altul valuri în spume sepia pescăruși cu penele grase de dor izbucneau intermitent dintre gene țipînd din

pămîntul meu se învîrte din cauza asta, cu nemiluita, am pierdut stoluri întregi de păsări, nori și avioane pînă cînd dumnezeu a tăiat lumina de-a trebuit să ne iubim alb și

te așez în căușul metaforei unde porii firii se dilată ușor ca un baraj înălțat peste noapte te apăr de fluviul cuvintelor nespuse puhoaie sfredelindu-mi liniștea pe margini fără

în clipa aceea cu lună plină mi-ai spus adio te-am ținut strîns în mine ca o ultimă suflare apoi te-ai dus prin lacrima grea neplînsă ți-am privit mersul sigur dizolvîndu-se treptat în

ești un coloseum ecoul dintre sabia gladiatorului și sîngele-i adormit în arenă sînt zîmbetul giocondei firida prin care nu s-a strecurat nimeni încă împreună facem zilnic artă modernă

demonii noștri au ochii tăi și genele mele au adidași noi și fac copii pe bancheta din spate lent, într-o cușetă de tren prin europa demonii noștri au capul rotund și lucios o bilă de

izvorîm la început anii curg în pîrîiașe repezi apa sare veselă peste pietre, fără efort, cu dezinvoltură se-adună în rîuri, șerpi contorsionați lunecînd confident în mătci atent

te-ai cuibărit in mine ca o trădare subtilă clipă ghinionistă de marți sîmbure modificat genetic rătăcit în uterul organic aproape rotund al căutării de sine nu îți ofer nimic decît

inima mea a devenit un organ inert un fel de apendice necesar supraviețuirii nu mai tresare la nimic bate monoton ca pendula din hol fără să-i pese de culoare, viață sau poezie stă cu ochii

alerg dinspre mine cu soarele-n ochi și întunericul face trei pași într-unul să mă prindă (ori poate e doar umbra mea) nici nu mă uit în urmă să văd dacă mă ajunge dorul de casă mă agăț de

durerea îți acoperă gura ca o palmă și-n spatele coastei simți forfota de ieri dar tresărirea zilei de mîine n-o vei recunoaște din prima vei călca sfios cu frica înainte ca o făclie cu

ne agățăm paltoanele în cuie bătute de *NHS dinainte ne așezăm pe scaune gri Ms Harper vorbește ni se dau pixuri noi Made in China scriem ce ni se spune ni se spune că nu ni se mai dă

eu aici tu acolo un pod ce arde între tot și nimic ocupația ta este să aștepți dincolo de pod a mea să te privesc așteptând fără să spun tu știi ce vreau când clipesc și cu grijă dai

e smoală cu crini și pericol iubite castroane cu stele se sparg sus de cer și palmele noastre alintă cuțite și lumea se plimbă cu pași de-ofițer duminica țipă la vrăbii și-nghite plăcinte cu

uneori în zilele cînd sufletul crestează brazde adînci în asfalt îmi vine să trag cu sete dintr-un balon cu helium să mai înalț o zi alteori m-aș cățăra pe creștetul vieții să mă arunc

dacă te uiți în mine vei observa că nu mai locuiesc acolo demult ți-am lăsat în loc carcasa unei femei docile și-o dragoste blîndă cu flori în pervaz am ucis trecutul mediocritatea mă

numărăm pînă la 10 rupem din noi ultimele motive de-a merge mai departe și le așezăm unul peste altul în ordinea stabilită de tine acute, cronice, fără nici o șansă jocul acesta nu e

am deschis ochii... din pori și buze ne curgea abundent albastru (trăsesem probabil cerul adînc, în plămîni) sub noi iarba ne asculta inimile încolăcite de același șarpe, sîsîind într-o

3.00 am o mașină claxonează orașul se-ntoarce pe partea cealaltă dezvelindu-și spatele spre periferii străzile-i sînt mai grele acum cerșetorii adună multe cartoane noaptea printre

lumea ne dădea fifty fifty noi mototoleam adevăr după adevăr și aruncam cu ele în răsărituri de soare ne păsa fix în coșul pieptului de relația asta rîdeam de lumina spartă în mii de raze