Cont șters

ideea că oglinda nu arată doar chipul, ci și drumul întors spre inimă. Iar cine se vede se află. Și cine se află, zboară. Mi-a plăcut!

Geană–Caragea–Nichita–berbec, până și luna mai și-a cerut transferul în octombrie, să mai bea un ceai și sa comande o pizza la glovo! Sau la tazz?

n-am avut nicio clipă impresia că s-a vrut pretext pentru o persiflare rafinată.
Am rămas constant într-o stare plăcută de nedumerire atentă și îngrijorată, specifică acelor momente din Le Dîner de Cons.
Firește, mă număr printre cei foarte ușor de indus în eroare.

Da, e puțin obositor să le împletești, dar merită din plin — cel puțin pentru gustul meu! Îmi place să iau primele două versuri din V2 și să le duc spre încheierea din V1, ca un omagiu personal adus marelui Păunescu. Iar despre Nichita, ce să mai spunem? Îmi place să-mi imaginez că îngerul le șoptea întâi varianta corectă, apoi pe cea frumoasă și, la final, pe cea cu dor... Nouă ne rămâne doar să alegem ce simțim mai aproape de suflet. Și, uneori, să mai încercăm de 7-8 ori, că doar n-o să stricăm șoaptele îngerilor cu graba! (Da, Ionuț, te-am pus involuntar in rândul serafimilor. Rog iertăciune

eu cred — și vă rog să-mi iertați aerul sfătos — că ar fi mai înțelept să vă faceți un bine și să vă scutiți de jena unui eventual spectacol al umilinței (în firmă continuată și repetată).
În fond, ce ne costă pe toți să aplicăm un simplu ignore?
Bun, recunosc: eu, unul care n-am reușit să mă țin de acest îndemn, sunt, firește, „cu moț” acum când dau din gură să-i învăț pe alții cum se face.
Dar zic asta pentru că după ce am studiat un pic personajul și am văzut că e deja pe o treaptă... Dar mă abțin. Omenește.
Cât despre domnul Caragea... mă întreb și eu: de ce oare, după ce spune că s-a dedulcit cu savoarosul sentiment dat de faptul că s-a milogit (cum singur evocă) să fie primit, acum e atât de vocal?

în vremea de copil mi se coboară
o palmă-n area posterioară
de amintire-a râde-n soare jocul,
de-un gând răcnind în borș s-a spart obrocul
de raze pun pe mine lin cojocul
din şuncă îmi croiesc rapid norocul,
și vesel stau, ghiduș ca-ntâia oară.
cu mucii traşi pe preş (a treia oară)
de!, Ra presare sare cum e focul
Na ! Bate-mă că nu ştiu cum e jocul
pe bătrânețea-mi ce-a pornit să doară,
pe fluturaşul cu hernie-n gheară,
merinde-n moarte însă nu-s pe-afară
în schimb aştept ca proasta lângă gară
ci doar pe unde-aleargă-n foaie tocul.
și fix pe unde calcă-n gând ghiocul.
memoria mă smulge din cavouri
că mi-au tăiat din leafă trei zerouri
când apele Luntrașului le scriu
cu degetele ce mi le circumscriu
și dându-mi glas prunciei în ecouri
amanetez televizoare, hote, radiouri
din noaptea fără milă de sicriu
mă cheamă-n vis o vacă s-o descriu
de mă extrag, fiind băiet, tablouri
mă-mpachetez, adult, în trei covrigi cu nouri,
mai îndrăznesc o clipă să mai fiu.
și mă prefac o ceapă-ntr-un sicriu.

parcă mai cursiv "nu e atât de greu sa fii blând
să împarți zahăr candel furnicilor
să cuprinzi strâns la piept
femeile care descântă ceaiul,
pun sare călduță
în dreptul durerii" etc

Dar chiar și-au pierdut abilitatea săracele degetele!

sună delicios. Chiar așa - s-or mai purta pupicii cu țoc?

ai fi mers poate la denie și ai fi aprins o lumânare pentru limba română, aia care -nu-i așa, te ajută să pui o pâine pe masă din așa-zisa slujire pe care spui ca i-o faci. Oficial. În rest... Sărbători fericite!

pentru cine nu mă întreabă, i-aș spune că: nu-i lipsește decât simțul umorului. și al măsurii. și al penibilului. și al proporției. și al discernământului. și al bunului-simț. și al tăcerii la timp. și al smereniei. și al logicii simple. și al rușinii. și, (doar uneori - mai ales când nu vrea), al limbii române. Altminteri, compensează admirabil prin ţâfnă, isterie, auto-admirație, auto-compătimire, pățanism festiv, patetism, umor involuntar, grandilocvență, teatralism găunos și o suverană neînțelegere a proporțiilor.

domnule profesor de limba română. Spun asta amintindu-mi de Arghezi, care zicea cum unii cred că, dacă iau ciocanul și bat un cui, nu fixează cuiul, ci creează o gaură în scândură — și e cu atât mai trist cu cât am citit într-un comentariu că ai muncit mult la ea. Imaginează-ți cum ar fi dacă un medic șugubăț ar avea chef să ia la mișto medicina, pe cârca dumitale.

are o nostalgie care stă acolo, între poduri și țigări, cu eleganță tăcută. Apoi am recitit cu atenție, căutând oximoronul — voiam și eu să simt că mai urc o treaptă. Dar moros, prea timid, s-a ascuns, iar oxis, obraznic, mi-a arătat limba. În locul lor, am descoperit imagini frumoase, metafore juxtapuse ca niște cadre — nu contradictorii, ci alăturate cu grijă, fiecare aducând altă lumină

anumită poezie – și nu zic că e (adică aici simt nevoia sa adaug ca nu ma pricep, deci sunt subiectiv) cazul tău, să nu te simți atacat – e ca fasolea. Dacă-i dai foc mare, nu se arde neapărat, dar riscă să se lipească de fund. Și, consumată în exces, poate provoca un ușor disconfort digestiv… care, dacă scapă de sub control, nu doar că te expune ridicolului, dar alterează și calitatea atmosferei ambientale.”

tu n-ai milă! Ca lași omul să plece cu inima frântă de durere că n-a plecat cu rosiile care-i plac in plasă. Si asta pentru că era unu baatman baatman ca aia-s morcovi

— vine o doamnă și-ți face, cu toată eleganța, un compliment, iar tu sari și-o cerți, de zici că n-a tras plasa și-ți intră muștele..

După ce-l mai admirați încă odata, vă recomand ca lectură suplimentară basmul "Sarea-n bucate"

Mai jos un exemplu de text interzis minorilor, bazat pe aceleași considerente ligice: "Atunci copila părintelui, cum era sprinţară şi plină de incuri, a bufnit în râs. Păcatul ei, sărmana!
– Ia, poftim de încalecă pe Balan, jupâneasă! zise părintele, de tot posomorât, să facem pocinog sfântului Nicolai cel din cui. Şi cu toată stăruinţa lui Moş Fotea şi a lui bădiţa Vasile, Smărăndiţa a mâncat papara, şi pe urmă şedea cu mâinile la ochi şi plângea ca o mireasă, de sărea cămăşa de pe dânsa."

pe cuvânt dacă aș fi intervenit, da’ chiar nu mai înțeleg nimic. Situația e trasă de păr rău.
Ce avem, de fapt? (că am citit și eu poemul). Un el — care, la cum stau lucrurile, sigur e nervos — iese, posibil, din baie, cu prosopul prins la limită, pentru că sună cineva insistent la ușă. Nici nu vreau să-mi imaginez ce zice, dar probabil e ceva între „ce dracu’...” și „stai că mă îmbrac”.
Și-n prag? Ia și vezi: tu. Cu o morgă serioasă, lungă, de cioclu (te-au stresat vreodată Martorii lui Iehova?) și cu privirea — pe care (am văzut pe internet o poză) o ții cam încordată — gata de livrat mesajul. A, și “încă o preţizare », cum ar zice Ion Cristoiu – pare că o aud pe doamna din poem, urlând ca prin vis (în timp ce-și clătește conștiincios cavitatea orală, probabil cu un amestec de scârbă, nedumerire și resturi de demnitate): „Cine kkt e Valentin?”

- era pe-aici un domn cu nume de rezonanță fanariotă care era mare meșter la jocuri d-astea