Cont șters

Greu de contrazis această poezie, rezultat fără îndoială al unei meditații profunde în oglinda miraculoasă a spiritului. Atâta doar că, în opinia mea, frumosul ține de o anumită sintetizare elegantă a adevărului. După cum am auzit într-un film, mai greu să dai peste o îmbucătură perfectă. Pe de altă parte, foamea-i cel mai bun bucătar. Se poate să nu am eu apetit la ora asta...
Rățușca cea urâtă :)

Chiar că pare scrisă cu cerneală de care ai pomenit. Acum, deh, recunosc și eu că nu se poate să-i dai cititorului mură-n gură întreg mesajul poeziei, dar nici să-l pui să scormonească până-n pânzele albe după el. Cât despre utima strofă, chiar dacă dai mâna cu monumentul funerar, parcă tot mai bine sună fără liniuță de unire. Dar, mă rog, e vorba de coerența ta interioară, ești suveran să apreciezi. Eu am spus doar ce impresie mi-a lăsat. Cred că nu focalizezi corect, sau mai precis, arzi materialul fotografic. Mai citesc, că oricum prefer poeziile cu rimă celor în vers alb. Nu suntem prea mulți pe aici

Ia să încerc și eu marea cu degetul. De ce "acolo unde iubirile țin/ mai mult de un vis/ Dumnezeu a uitat de ele". Adică? Pe ce te întemeiezi? În rest, mi-a plăcut, pot să văd genul ăsta de adoratori.

Un text străbătut de un tulbur fior, poate de la aglomerația urbană, poate de la hidrocarburi, sau de la vaporizatoarele astea mai noi. Nu insinuez că v-ar caracteriza, sau că n-ați fi în stare să faceți față stresului citadin, e un loc comun faptul că poetul are obiceiul de-a se face receptacolul realității înconjurătoare. Cred că am rezonat corect cu mesajul său liric, atât cât a fost destinat unui cititor din exterior, restul vă privește în exclusivitate.
Cu o mențiune, că atunci când am plecat eu din București, prin 2001, încă se mai putea respira. Am locuit șapte ani acolo...

Doru, mulțumesc frumos pentru răspunsul pertinent și temperat. Lăsând la o parte reflecțiile de natură muzicală, ce mi-a înțepat mie conștiința a fost ultima parte a comentariului, și anume aceea referitoare la amatorismul în artă. Trebuie să mărturisesc că prima mea reacție a fost să-ți dau dreptate, toată lumea cunoaște cu ce se mănâncă norocul începătorului.
Apoi, căzând eu puțin pe gânduri, am realizat că eu personal, în ce mă privește, nu știu cu adevărat ce înseamnă noțiunea de artă sau ce presupune calitatea de artist. De aceea, printr-un raționament invers, nici despre amatorism n-aș putea să mă pronunț.
De exemplu, eu mă consider un antropolog amator și sunt foarte fericit cu această calitate, nu-mi vine acum termenul exact. Cât despre poet, muzician sau scriitor, mă feresc ca dracul de tămâie să mă caracterizez, mi se pare cea mai proastă afacere. Să te autodefinești ca atare, mă refer. Bine, că nici un Pablo Picasso nu sunt, chiar dacă nu-s complet ageamiu în materie de șmecherii literare.
Prin urmare, cred că în artă, ceea ce emoționează cu adevărat, este gestul sau intenția, iar nu neapărat tehnica.
Ba chiar, am impresia că, o floare oferită de un începător este mai valoroasă decât un aranjament savant de petale.
La fel și în fotografie, că tot mi-am adus aminte.

Unu. Dați mâna cu fetele. Și eu, uneori, bine că nu merg chiar atât de departe.
Doi. Nefiind un specialist in poezie (de formație sunt jurist), nu înțeleg subtilitățile și rafinamentele la care fac trimitere ceilalți utilizatori, pe același text.
Trei. Părerea mea - eu zic că-i un text sincer, reușește să transmită ceea ce și-a propus, impresionează pozitiv, îl știu și eu pe Dylan, e un tip simpatic, care prinde la orășeni.
O singură obiecție am, si nu numai relativ la acest poem, ci așa, în general, față de tendința asta anatomistă sau organică în literatură... lipsește un ingredient important, și anume unul de natură mistică. În sensul că, în opinia mea, nu întâmplător cuvintele se aranjează în frază, alcătuind o poezie în adevăratul sens al cuvantului. Bine, se poate să fiu eu puțin obtuz, mărturisesc că nu scriu în vers liber, mi se pare mult mai dificil decât stilul clasic, versificat. Dar, din nou, eu nu sunt decât un magician amator, sunt conștient că alerg la hors-concours. Dar cred că literatura tot ceva sybilinic ar trebui să fie, dacă nu cel puțin o manevră de bun augur.
Pe scurt, am citit cu interes, am rămas cu nostalgia chat-urilor virtuale, chiar dacă nu prea mă dă spontaneitatea afară din casă. Mai citesc, poate găsesc o poezie cu rimă.

Deși mă jurasem să nu mai comentez pe textele utilizatorilor care nu-mi răspund, uite că m-am mâncat vorba aia, în nas, și tot am trecut să văd ce stele căzătoare au mai plâns în mare... În fine, îmi mențin impresia inițială pozitivă, că nu-mi bălăcesc picioarele-n marea moartă, când vine vorba de literatură oltenească.
Textu-i aproape anodin, până la capăt, când dai cu adevărat lovitura. Eu zic că tot umblând cu ceasuri, până la urmă tot înțepi un tic-tac adevărat.
Do ut des, alte bilete nu mai trag.

Există desigur o diferență ontologică între un sketch și o poezie, în sensul că poezia în general nutrește veleități atemporale. Nu cred că v-ați propus acum 20 de ani să țineți lumea de vorbă (am în vedere primul text înscris pe site), ci să postați o compunere/compoziție în fața căreia utilizatorii viitorului să se scarpine meditativ în cap și să închidă o clipă ochii încercând să priceapă ce a trecut prin inima sau prin mintea autoarei atunci când a decis să-și facă publice trăirile.
Ei bine, eu am pâlpâit de câteva ori precum un arbore cu frunze precare, însă mărturisesc sincer că nu mi-a încolțit încă nimic în spațiul dintre urechi. O singură imagine mi-a apăut, și anume un ren cu frunze în loc de coarne. Interesant, mai citesc, aveți totuși un nu știu ce volubil, care mă face să nu vă trec cu vederea. Poate sunt eu anacronic, desigur că sunt.

Ce-i drept, e un sonet. Însă fraza-i întortocheată ca un joc din acela mecanic, cu manete și butoane. Nu mi-a picat fisa, trebuie să recunosc.

Foarte tare. O poezie ce respiră prin toți porii anotimpul teluric al toamnei. Îmi pare bine că am citit-o. Cred că aduce puțin și a wikiart, na. Ca să nu mi se reproșeze că-s offtopic. De fapt chiar e un tablou reușit. Nu știu ce să mai zic, ca să nu par condescendent sau premeditat. Felicitări!

Interesantă abordare a erelor primordiale. Ca să fiu sincer, nici eu nu cred în dinozauri, pentru bunul motiv că nu am văzut încă și nici nu-mi pot reprezenta o șopârlă care să rumege iarbă ca o vacă. Mă refer la cei ierbivori, desigur. Cel mai probabil că, la fel cum nici petrolul nu știm sigur din ce provine, nici existența acestor ovipare nu va fi vreodată elucidată. Ah, și am mai citit într-o carte de popularizare a științei din secolul trecut, că a fost descoperit prin stepele rusești un dinozaur cu o gaură de glonț în craniu. Nici asta nu cred.

Foarte frumos, o procesiune interesantă și îndelungată de cuvinte. Personal, fug de versul liber, fiindcă sunt un om al improvizațiilor, mai mult. Cine-i Emily? Parcă ar fi trăit în secolul trecut.

Texte sensibile și naturale. Trăiți într-un spațiu dacă nu mistic, cel puțin eliberat de lesturi mentale. În plus, poate că formula e japoneză, în schimb trăirea este personală și ușor asimilabilă de către neinițiați. O să caut și eu să aflu cu ce se mănâncă aceste tanka. Nu de alta, dar am prins gust de formule condensate. Mulțumesc.

Frumoase imagini, prea frumoase ca să fie adevărat. Tablou.
Comentariu: Norii gestanți peste teii în floare ne trimit cu gândul la o stare de fericire arhetipală ce urmează să apară într-un viitor nu prea îndepărtat, când cumulonimbușii își vor descărca peste decorul urban implcit al poeziei arsenalul de artificii și gălețile de apă caldă. Am mai întrezărit de asemenea atmosfera interioară de basm creată prin fecundarea imaginației autorului (autoarei) de către parfumul văzduhului dinainte de furtună. Ți-aș da o steluță, dar din păcate abia-mi țin zilele cu un pârlit de nivel standard.

Nu apare nimic pe ecran, doar o iconiță mică în stânga sus.

Am remarcat incongruența de planuri. Pe de o parte familiaritatea gestului fotografului, pe de alta disperarea subiectului. Oricum, poate ar fi trebuit trecută la personale, nu la rubrica poezii.

Cred că simțul umorului e mai valoros decât al șaselea simț, și așa cum bine spuneți, e și molipsitor, atunci când este original. Un doamne ajută întârziat, nu mai comentez.
"terapia cu afirmații pozitive
e valoroasă și nu costă nimic" - denotă multă generozitate, dar și un strop de amărăciune, după părerea mea. Asta ca să nu fiu off-topic. Că impresia mea despre poezie am notat-o în primele rânduri.
Mi-a mai plăcut și trimiterea la ghețarii din Alaska, unii mint de îngheață apele, alții de le crapă buzele ca deșertul din Arizona.
Sper că-i suficient. În principiu, cred că o poezie bună rezistă timpului și comentariilor utilizatorilor, oricât ar fi ele de gratuite.
Gata, chiar nu mai comentez.

Emoționantă poezie, interesantă abordare. Probabil individul respectiv a zâmbit cu gura până la urechi citindu-vă. Una peste alta, cred că sunteți genul domestic. Ca și moliftul, de altfel.

Bănuiesc că-i vorba despre una călătoare. Că de alea de curte suntem sătui.

Cred că-i vorba despre un sentiment ascuns, ceva ce zgârie pe undeva suprafața subconștientului. De unde și perla.
Aveți, dreptate, lumina apare uneori din locuri neașteptate.