motiv de mică mândrie

când cel mai mic dinozaur, mic cât o felie de

pâine franțuzească unsă cu unt de capră și cu un strat

grosuț de morbier produit de terroir a fost descoperit

în chihlimbar de myanmar, tu, patriot român și poet

nu ai decât să răsufli ușurat și să îți spui, doamne,

s-a rupt blestemul, s-a întrerupt lanțul saussurian

de iubire, născocit cu ani în urmă pe lemnul obosit de la

cafe des fleurs, într-o toamnă târzie, de niște boemi ebriezați.

îți vine să pupi pe năsucul umed și catifelat un dinozaur,

ieși în oraș să îl cauți și îți spui că în ultimă instanță

te vei opri la antipa ca să îl îmbrățișezi de trei ori

și să îl strângi în brațe, fără să îl pupi, totuși, pe directorul

muzeului, un tip chel căruia ai vrut mai de mult să

îi arăți afecțiunea, pe vremea când adusese marele hatzegopteryx

în piața victoriei, la bucurești, dar interveniseră alte chestii.

poetul e poet, se joacă cu metaforele, cu

sentimentele omului, iubește, adoră, divinizează,

are tatuat parisul pe medula oblongata dar este, atunci când

vorbește de propria persoană, foarte atent cu epitetele

și mai ales cu micul paris.

pentru el mini nu este mașină, lăstunul era totuși ceva național

dar niciodată mașină, hagi nu poate fi decât rege, iar dinozaurii

sunt fie mari, fie dispăruseră cu desăvârșire mai înainte

de a fi existat. iar bucureștiul este, mare.