șters

repetiţia verbelor vizuale si a substantivelor din acelasi camp semantic dăunează. Imaginile trebuie să vorbească de la sine. Nu am vrut sa intervin primul, e bine sa existe si alte pareri...

tehnic, este bine. La ultimul vers, nu am înţeles conjuncţia "dar" şi verbul "cânt".

nu era mai bine "spre"?

despre poem, cred că a fost greu de construit, multă muncă, iar asta nu e tocmai ceva venit din inspiraţie. Îl privesc ca pe un exerciţiu, într-un context în care, poate, te ajută...

cu alăturarea asta: trupul acesta

Asistăm aici la o Mișcare browniană a particulei numită om, într-o lume decadentă, într-o lume a fricii şi a groazei, într-o lume în care până şi acarienii ne mănâncă în fiecare zi pielea, într-o lume în care este foarte dificil, dacă nu imposibil, să rămâi echilibrat emoţional, ceea ce duce la izolare, la o rupere faţă de ceilalalţi, dar şi de partea cea mai profundă din noi, sufletul. O traumă ireversibilă într-un haos total. Tonul ales este dur, dar se simte tristeţea, dezamăgirea. Poemul e ca o cămaşă de forţă, nici nu te lasă să te eliberezi din încorsetarea stilului şi a ceea ce autorul simte, dar îl şi protejează cumva pe autor, permiţându-i să aibă această abordare justiţiară. Poemul e bine scris, aşa ca o concluzie. Registrul ales, tonalitatea, imaginile expresive, nu dau deloc greş în acest amalgam emoţional, de suflet şi fier, de frică, urlet şi tăcere, de cai cai galopând prin țărâna albă a deșerturilor, aşa ca o imagine apocaliptică dintr-o altfel de vale a morţii....

descrisă ciclicitatea, continuitatea. Privitul cu atenție face diferența. Numai de bine!

Puncte forte: scris cald, curăţenie morală şi sufletească, sentimente autentice de iubire sau melancolie exprimate prin cuvinte simple, necăutate. Puncte slabe: nu se respectă metrica, rimele sunt facile, uneori pe aceeaşi parte de propoziţie sau sunt de grad inferior, până la nivelul asonanţei. Ori acest lucru trădează, pentru ochiul experimentat, lacune tehnice. În mod normal, mi-ar plăcea să văd îmbunătăţiri. Marii poeţi lucrau cu mare seriozitate la rime. Eminescu şi Arghezi erau mari truditori. Eminescu scria în vers alb (v. manuscrisele), pentru a păstra ideea, penmtru a respecta firul narativ, şi după aceea îşi făcea o listă de rime şi ducea poezia spre perfecţiune. Deci, este nevoie de muncă, nu numai de talent. Pe lângă muncă şi talent, lectura masivă este obligatorie, pentru a înţelege mai bine totul. În concluzie, un critic foarte exigent probabil că va demola creaţiile doamnei Petrov şi ar avea argumente solide. Probabil că acest site nu ar trebui să fie un loc al demolării, aşa că e mai bună toleranţa, cu speranţa că vor apărea şi creaţii mai bune.

scuze pentru ele, mă grăbesc, am foarte multe pe cap. O dată era despărţit, ca o completare. Numai de bine!

S-ar putea crede că acest poem este doar cinematografic, ca un fel de secvenţă din Dracula. Dar nu e chiar aşa. Sunt mai multe aspecte ce trebuie luate în consideraţie. Mortul acela care deschide ochii poate însemna şi o altfel de înţelegere a vieţii, după ce aceasta este pierdută. Şi un fel de regret. Ritualul acesta este şi pentru a oferi alinare celor în viaţă, dar şi pentru a oferi mortului şansa să mai deschidă odată ochii. Ritualul accesează altfel de puteri, mistice, care, iată, reuşesc să depăşească condiţia materiei. Preotul este elementul catalizator, dar şi liniştitor, care alungă frica declanşată de strigoi. Cee ace sugereazî că prin credinţă, poţi trece de orice, şi de preconcepţii, iluzii ale unei minţi slabe, dar şi de reale pericole. Asocierea dintre oase şi flori, dintre trecut şi prezent, descriu dragostea, preţuirea, reîntoarcerea la adevăartele valori. În fine, poemul este foarte profund, foarte inteersant, asta dacă reuşeşti să treci de aparenţa sa cinematografică. Eu sunt un autor de SF şi un pasionat cititor de SF, asta incluzând toate genurile, şi, întotdeauna, dincolo de ambalajul acestui gen, există un sâmbure de adevăr care merită să fie sustras, analizat, pus în valoare.

Acea căutare a copacilor, frumoasă și rana adâncă a cerului, cu toate că aș vrea să văd cerul oblojind orice rană, ca un pansament albastru, cu proprietăți miraculoase. Poemul este un pic diferit față de alte poeme scrise de dv., poate din cauza efectului său, dar consider că explorarea și exploatarea oricărei stări, este un lucru bun. E un fel de catharsis aici.

mai multe scrisori postate pe Agonia, scrisori încărcate de lirism și fior poetic. Ici colo și definiții aforistice, cu tușe simboliste. Scrisori mai scriu și alții, vezi Roșiianu, dar pe un alt registru stilistic. Voi mai citi.

Strofa 1, bine scrisă. La strofa a doua, versul cu agapele e confuz. La strofa a treia, versul cu unde-i a intra este greoi ca exprimare. La strofa a patra, primul vers, la fel. Rămân la părerea că te grăbești cu postatul. Ai mau putea lăsa poemul la dospit. Nu de alta, dar nu noi trebuie să-l cizelăm, ci tu însuți. Dacă ai putut în prima strofă, poți și mai departe.

cate vreme nu se ia nimeni de tine, ca om, e totul bine. Daca ai fi zero dpdv literar, iti garantaz ca nu te-ar baga nimeni in seama. Ok, prietene? Sonetul tau despre Dumnezeu este despre credinta ta, despre slava adusa lui Dumnezeu, despre felul in care tu iti controlezi partea intunecata din tine si te dedici perfectionarii, pe toate planurile. Eu simt cine esti si asta o simt mai multi.

ca e bine sa-ti dai drumul, daca simti nevoie, ma refer, ca sa nu existe confuzii, la framantarea aia din tine, care inseamna poezia pura. Limbajul il poti cizela ulterior, asa cum sugera Adrian. Eu stiam ce e in tine, Adrian a folosit o alta metoda prin care sa-ti dea un sut motivational. Hai, pune-te pe scris si spune mersi pentru cata atentie primesc textele tale.

Aţi urmărit filmul Stăpânul Inelelor: Întoarcerea Regelui Ricky Johnson, stăpânul mămăligilor. Îi mulţumim domnului Adrian pentru stimularea regizorului.

scris de domnul prozator şi poet, Valentin Manus, care merită felicitările mele. O asemănare izbitoare cu un alt poet al acestui site, prin tematica abordată (lumea Bucureştiului, străzile, viaţa mai puţin cunoscută), prin limbajul folosit, dur, percutant, dar din care nu lipseşte fiorul liric, poezia pură. Remarc şi atenţia pentru detaliu, descrierile excelente. Felicitări!

a mai rămas un mea de eliminat, acolo la inima mea

revenin la text, se înscrie pe aceeaşi linie memorialistică, specifică scrierii dv. Doar forma face diferenţa dintre proză şi poezie. Un text foarte curat, fără metafore adânci, scris parcă pentru copilul din fiecare. Numai de bine!

cred că în prima strofă se mai poate umbla un pic la repetiţia nopţii, de 3 ori fiind cam mult. Şi mine se repetă de două ori. De exemplu:

îmi amintesc noaptea în care
a murit tata
prima noapte de dinainte de Crăciun
cea ce pentru mine
și pentru mama
însemna o noapte fără de sfârșit
ce sfredelea lacom în inima mică
a copilului din mine

devine

îmi amintesc noaptea
fără de sfârșit
de dinaintea Crăciunului
atunci când a murit tata
o noapte ce sfredelea lacom
în sufletul mamei
şi-n inima mea mică (aş alege firavă sau plăpândă)

Iar în strofa a doua, se mai poate elimina un vis (se ascunde un vis, era un vis), se ascundea un vis cu tata în care
Şi cred că şi la răsucirea degetelor, aceasta trebuie să se producă în jurul inimii, nu în interiorul ei.

un poem cu tentă postmodenistă, a cărui dezvoltare şi încheiere are ca punct de referinţă caloriferul, cu led-ul şi difuzorul legate de el. Reperul în literatura română îl constituie Mircea Cărtărescu, care în poemul Mi se pare că îmi duc viaţa, se uită pe geamul de la bucătărie, observă vrăbiile, şcolăriţa, covorul de iută din balconul vecinului, capota maşinii şi copilul tâmpit care dă cu cartofi, întorcându-se apoi la planul interior, spre caloriferul din cameră, spre gândacul negru care îşi mişcă o antenă.. Deci, un transfer de imagini şi emoţii între micro şi macrocosmos. La Adrian, acets transfer se face între trecut şi prezent (prezentul nu este reliefat, dar se deduce din felul în care autorul se plasează în poezie), caloriferul acela fiind ca o poartă în timp. Descrierea acţiunii din trecut se face folosindu-se imperfectul, în stilul lui Naum, ceea ce este bine. Este timpul ideal pentru a intra în sufletul cititorului. Există şi tuşe de suprarealism, tot în stilul lui Naum, a se vedea anotimpurile care curbau geamurile cu umbre străine, partea aceea fiind şi ceea ce îmi place cel mai mult din acest poem. Finalul, concluziv, îmi aduce aminte tot de Cărtărescu, de acel nu acum, care la Adrian devine mi-au fost de ajuns. Nu vorbesc de asemănări în modul negativ al poetizării, ci ca o formă de consubstanţialitate, de racordare la fluxul inspiraţiei, la cântul aedic din care se inspiră toţi poeţii, după cum zicea Barbu.

comentariul lui Adrian. La faza cu talentul zero, nu sunt de acord, fiindcă Ștefan a avut și momente de inspirație, apreciate de mulți. Rare, dar există. Ceea ce oferă o anumită speranță pentru ochiul cititorului avizat, dar și pentru el, dacă ar scrie numai în starea de maximă inspirație. Ștefan și nu știu mai cine au vorbit cândva de starea sa în care se află, privat de anumite lucruri. Nu știu dacă e adevăr sau victimizare, nu stau să fac cercetări. Însă iau în calcul, în cazul său, scrisul ca terapie. Indiferent cât de prost ar scrie, terapia funcționează. Psihologii încurajează terapia prin artă. Ce-i drept, literatura adevărată înseamnă mult mai mult, dar cred că, în cazuri speciale, compasiunea și toleranța în fața unor lacune evidente, răbdarea de a explica unele lucruri, vor proteja mai bine un suflet încercat. Există formule diferite prin care poți ajuta un om să evolueze, însă încurajările și sfaturile cu privire la tehnică, lectură, alegerea momentului etc, sunt mereu binevenite.

pe care scrieți, vă propun să lăsați o vreme creațiile nepostate, astfel încât să vă detașați de ele și să le priviți altfel. Vă garantez că va da rezultate.