șters

Un text bine strunit, care seamănă, dpdv al tematicii, cu Nu sunt ce par a fi, de Minulescu. Seamănă, dar există o diferenţă. Minulescu se resemnează, iar autorul de faţă se roagă pentru a nu fi schimbat. Remarc şi un simbol cult şi ezoteric în strofa a patra, mă refer la Uroborus, simbolizând unitatea primordială, ciclul nesfârșit al timpului și al universului. Textul pare lunguţ şi repetetiv uneori, dar nu pot să nu remarc o strofă deosebită, cel puţin după gustul meu, chiar şi în ea putându-se face câteva ajustări, prin eliminarea surplusului:

Nu mă aliniați!
Lăsați-mă!
Eu nu sunt șirul de litere egale,
nici (nu sunt) ploaia care cade drept.
Sunt ecoul desprins din primul strigăt
al copilului nou-născut, ce începe timid
să muște aerul crud, sfâșiind plămânii,
pentru a respira prima gură de lume.

Oricum, un text bun, al păstrării identităţii spirituale, al nealterării. Textul mai poate fi concentrat, dar ideea lui de bază şi tabloul general merită toată atenţia cititorului.

Felicitări!

parcă ar lipsi un cuvânt aici

"și taina mea ştiu-va
doar foaia de hârtie"

Textul are două părţi care m-au atras, cea din prima parte, în care "cuvintele mele
își pierd interesul față de orișicine / parcă nici nu aș fi eu" şi cea de la sfârşit, în care "închizi ochii și să te agiți / ca un vin spumant". Prima poate fi interpretată şi ca o defazare între eul poetic şi cel religios, poate tocmai din cauza intenţiei autorului de a se simţi confortabil în propria poveste. Această defazare este explicată, neîncercându-se a se realiza un unison în faţa opiniei publice. Nu se poate vorbi nici de un split, ca la Pessoa, ci de un act al sincerităţii, de o devoalare a structurii interne, de contradicţiile în care ne aflăm uneori, ca un proces firesc pe drumul destinal. Finalul are o tentă paradoxistă, fiindcă vinul spumant ne duce cu gândul la fericire, ori aici agitarea pare mai degrabă o consecinţă a fricii, a incertitudinii... Acum, referindu-mă la partea tehnică, consider că numele lui Dumnezeu era suficient în prima strofă, pentru a nu se crea senzaţia de exces. Excesul numelui sfânt poate da senzaţia de depreciere stilistică, fără să mă refer la aspecte ce ţin de credinţă. Prin urmare, "știu că sunt bolnav de inimă \ știe și Dumnezeu", poate deveni "știu că sunt bolnav de inimă / știe și El." Iar la sfârşit, pentru a se păstra misterul, aş elimina complet ultimul vers şi aş lăsa doar "din spatele ușii se aud zgomotele unor pași", lăsându-i cititorului posibilitatea de căuta un răspuns. Numai de bine!

mi-a plăcut cel mai mult:

frunze, din copacul tăcerii,
plutesc pe apele lunii.
o șoaptă
străpunge aripa vântului.

în rest, descopăr tot felul de imagini, unele mai pretenţioase, altele foarte curate, simple, şi ceea ce cred că lipseşte, per general, este omogenitatea.

aş vrea să văd o imagine de ansamblu, o poezie cap-coadă, o poveste...

frumoasă această dublă dedicaţie! Am citit cu plăcere! La mulţi ani!

e frumoasă această poezie cu farmec şi iz de noiembrie, reuşind să rămână vie, iată, şi după 20 de ani

felicitări!

drăceşte ce mănâncă stele, luna

devine

ce devorează stelele şi luna

dar nu cred ca trebuia repetata smecheria din versul 4, ca sa nu dispara farmecul acestui joc de cuvinte. E ca si cum eu, ca cititor, observ inovatia din versul 4, iar apoi am impresia ca poetul cauta sa o repete, pentru a insista, pentru a demonstra ce a facut, dar devine fortat. As fi cautat alte verbe in celelalte doua imagini cu a tacea (amutindu-mi amintirile), sau, as face altceva ca sa nu mai repet, de exemplu:

îţi tăceam până şi
îmbrăţişarea

devine

chiar şi
îmbrăţişarea



remarc curajul de a se folosi verbele la gerunziu, scotand actiunea din cadrul temporal, eternalizand-o. Nichita mai facea asa ceva, chiar si M. Ivanescu, ceea ce ma face sa cred ca nu sunteti strain de opera lor si de reabilitarea gerunziului in literatura.

repetiţia verbelor vizuale si a substantivelor din acelasi camp semantic dăunează. Imaginile trebuie să vorbească de la sine. Nu am vrut sa intervin primul, e bine sa existe si alte pareri...

tehnic, este bine. La ultimul vers, nu am înţeles conjuncţia "dar" şi verbul "cânt".

nu era mai bine "spre"?

despre poem, cred că a fost greu de construit, multă muncă, iar asta nu e tocmai ceva venit din inspiraţie. Îl privesc ca pe un exerciţiu, într-un context în care, poate, te ajută...

cu alăturarea asta: trupul acesta

Asistăm aici la o Mișcare browniană a particulei numită om, într-o lume decadentă, într-o lume a fricii şi a groazei, într-o lume în care până şi acarienii ne mănâncă în fiecare zi pielea, într-o lume în care este foarte dificil, dacă nu imposibil, să rămâi echilibrat emoţional, ceea ce duce la izolare, la o rupere faţă de ceilalalţi, dar şi de partea cea mai profundă din noi, sufletul. O traumă ireversibilă într-un haos total. Tonul ales este dur, dar se simte tristeţea, dezamăgirea. Poemul e ca o cămaşă de forţă, nici nu te lasă să te eliberezi din încorsetarea stilului şi a ceea ce autorul simte, dar îl şi protejează cumva pe autor, permiţându-i să aibă această abordare justiţiară. Poemul e bine scris, aşa ca o concluzie. Registrul ales, tonalitatea, imaginile expresive, nu dau deloc greş în acest amalgam emoţional, de suflet şi fier, de frică, urlet şi tăcere, de cai cai galopând prin țărâna albă a deșerturilor, aşa ca o imagine apocaliptică dintr-o altfel de vale a morţii....

descrisă ciclicitatea, continuitatea. Privitul cu atenție face diferența. Numai de bine!

Puncte forte: scris cald, curăţenie morală şi sufletească, sentimente autentice de iubire sau melancolie exprimate prin cuvinte simple, necăutate. Puncte slabe: nu se respectă metrica, rimele sunt facile, uneori pe aceeaşi parte de propoziţie sau sunt de grad inferior, până la nivelul asonanţei. Ori acest lucru trădează, pentru ochiul experimentat, lacune tehnice. În mod normal, mi-ar plăcea să văd îmbunătăţiri. Marii poeţi lucrau cu mare seriozitate la rime. Eminescu şi Arghezi erau mari truditori. Eminescu scria în vers alb (v. manuscrisele), pentru a păstra ideea, penmtru a respecta firul narativ, şi după aceea îşi făcea o listă de rime şi ducea poezia spre perfecţiune. Deci, este nevoie de muncă, nu numai de talent. Pe lângă muncă şi talent, lectura masivă este obligatorie, pentru a înţelege mai bine totul. În concluzie, un critic foarte exigent probabil că va demola creaţiile doamnei Petrov şi ar avea argumente solide. Probabil că acest site nu ar trebui să fie un loc al demolării, aşa că e mai bună toleranţa, cu speranţa că vor apărea şi creaţii mai bune.

scuze pentru ele, mă grăbesc, am foarte multe pe cap. O dată era despărţit, ca o completare. Numai de bine!

S-ar putea crede că acest poem este doar cinematografic, ca un fel de secvenţă din Dracula. Dar nu e chiar aşa. Sunt mai multe aspecte ce trebuie luate în consideraţie. Mortul acela care deschide ochii poate însemna şi o altfel de înţelegere a vieţii, după ce aceasta este pierdută. Şi un fel de regret. Ritualul acesta este şi pentru a oferi alinare celor în viaţă, dar şi pentru a oferi mortului şansa să mai deschidă odată ochii. Ritualul accesează altfel de puteri, mistice, care, iată, reuşesc să depăşească condiţia materiei. Preotul este elementul catalizator, dar şi liniştitor, care alungă frica declanşată de strigoi. Cee ace sugereazî că prin credinţă, poţi trece de orice, şi de preconcepţii, iluzii ale unei minţi slabe, dar şi de reale pericole. Asocierea dintre oase şi flori, dintre trecut şi prezent, descriu dragostea, preţuirea, reîntoarcerea la adevăartele valori. În fine, poemul este foarte profund, foarte inteersant, asta dacă reuşeşti să treci de aparenţa sa cinematografică. Eu sunt un autor de SF şi un pasionat cititor de SF, asta incluzând toate genurile, şi, întotdeauna, dincolo de ambalajul acestui gen, există un sâmbure de adevăr care merită să fie sustras, analizat, pus în valoare.

Acea căutare a copacilor, frumoasă și rana adâncă a cerului, cu toate că aș vrea să văd cerul oblojind orice rană, ca un pansament albastru, cu proprietăți miraculoase. Poemul este un pic diferit față de alte poeme scrise de dv., poate din cauza efectului său, dar consider că explorarea și exploatarea oricărei stări, este un lucru bun. E un fel de catharsis aici.

mai multe scrisori postate pe Agonia, scrisori încărcate de lirism și fior poetic. Ici colo și definiții aforistice, cu tușe simboliste. Scrisori mai scriu și alții, vezi Roșiianu, dar pe un alt registru stilistic. Voi mai citi.

Strofa 1, bine scrisă. La strofa a doua, versul cu agapele e confuz. La strofa a treia, versul cu unde-i a intra este greoi ca exprimare. La strofa a patra, primul vers, la fel. Rămân la părerea că te grăbești cu postatul. Ai mau putea lăsa poemul la dospit. Nu de alta, dar nu noi trebuie să-l cizelăm, ci tu însuți. Dacă ai putut în prima strofă, poți și mai departe.

cate vreme nu se ia nimeni de tine, ca om, e totul bine. Daca ai fi zero dpdv literar, iti garantaz ca nu te-ar baga nimeni in seama. Ok, prietene? Sonetul tau despre Dumnezeu este despre credinta ta, despre slava adusa lui Dumnezeu, despre felul in care tu iti controlezi partea intunecata din tine si te dedici perfectionarii, pe toate planurile. Eu simt cine esti si asta o simt mai multi.