Împăcarea cu Dumnezeu

Textul are două părţi care m-au atras, cea din prima parte, în care "cuvintele mele
își pierd interesul față de orișicine / parcă nici nu aș fi eu" şi cea de la sfârşit, în care "închizi ochii și să te agiți / ca un vin spumant". Prima poate fi interpretată şi ca o defazare între eul poetic şi cel religios, poate tocmai din cauza intenţiei autorului de a se simţi confortabil în propria poveste. Această defazare este explicată, neîncercându-se a se realiza un unison în faţa opiniei publice. Nu se poate vorbi nici de un split, ca la Pessoa, ci de un act al sincerităţii, de o devoalare a structurii interne, de contradicţiile în care ne aflăm uneori, ca un proces firesc pe drumul destinal. Finalul are o tentă paradoxistă, fiindcă vinul spumant ne duce cu gândul la fericire, ori aici agitarea pare mai degrabă o consecinţă a fricii, a incertitudinii... Acum, referindu-mă la partea tehnică, consider că numele lui Dumnezeu era suficient în prima strofă, pentru a nu se crea senzaţia de exces. Excesul numelui sfânt poate da senzaţia de depreciere stilistică, fără să mă refer la aspecte ce ţin de credinţă. Prin urmare, "știu că sunt bolnav de inimă \ știe și Dumnezeu", poate deveni "știu că sunt bolnav de inimă / știe și El." Iar la sfârşit, pentru a se păstra misterul, aş elimina complet ultimul vers şi aş lăsa doar "din spatele ușii se aud zgomotele unor pași", lăsându-i cititorului posibilitatea de căuta un răspuns. Numai de bine!

ținând cont de sugestia dv. am eliminat surplusul
mulțumesc de atenția acordată textului!

cu sinceritate!