șters

iar şi-a băgat drăcuşorul coada... cum de altfel şi-a băgat, subtil, şi în cărţile sfinte, la traduceri...

iar tu trebuie să-ţi imaginezi că atunci când am citit poemul lui Ştefan, am luat în calcul şi citatul lui Celsus, şi cuvintele lui Iisus din Biblie, şi cuvintele din scripură din articolul din Adevărul, încercând să înţeleg ce a vrut Ştefan să zică, iar concluzia mea a fost că a poetizat fără să se gândească la toate aceste detalii, folosind ca referinţă doar acel Crede şi nu cerceta, impropriat greşit în conştiinţa colectivă. Astfel, poemul, care se vrea spiritual, alunecă în ateism şi luciferism, fără ca autorul să vrea asta. Iar el crede că eu vorbesc aiurea, fiindcă nu cunoaşte toate aceste aspecte.

spor, mulţumesc de participare la discuţie!

dar e folositoare şi poezia.

Tu spui, "eu încerc să vorbesc despre pierderea sensurilor cuvintelor, din lipsa de... referințe." Acelaşi concept, pierderea sensurilor cuvintelor, e explorat şi de Stănescu în volumul său, prin golirea de sens a cuvintelor, urmată de reumplerea şi repoziţionarea lor în alt câmp semantic. Cam asta a făcut jucăuşul Nichita, în faţa paharului de votcă. Umplea cuvintele şi le golea, la fel cum făcea şi cu paharul.

Da, discuţia e frumoasă şi poate dura ore întregi.

Spor!

şi cunosc şi diferenţa când vine de alt duh. Căută şi vei găsi se face prin iubire, speranţă, încredere. Este vorba de căutarea divinului. Cele mai grele de tine are o altă conotaţie, asta se vede de la o poştă.

dar Ştefan cunoaşte aceste diferenţe? Mie mi se pare că nu, după felul în care asociază duhul cu umbrirea. Asta e părerea mea.

toţi cititorii familiarizaţi cu Nichita Stănescu au auzit de Necuvintele lui. Oricum, îţi garantez că, oricât te-ai chinui, AI-ul nu îţi va da niciodată toate referinţele furnizate de mine, findcă AI-ul nu are gradul de înţelegere a unui poem, cu tot cu conexiunile respective, şi nu are nici acea percepepţie a emoţiilor umane, aşa cum reuşeşte un cititor empatic, cu experienţă şi mare bagaj de lectură. Pune AI-ul să facă analiza textului şi postează răspunsul aici, să vedem dacă se apropie măcar de ceea ce ţi-am oferit eu.

Eu, da studiez versul, că de aceea am premii în critică literară şi articole în zeci de reviste mari, iar asta se çntàmpla pe vremea când AI-ul nici măcar nu era în stadiul de ZIGOT::))

propoziţia, găselniţa

că intri, fără să conştientizezi, pe teritoriul luciferismului şi al ateismului, în contradicţie cu termenii spirituali folosiţi. chiar dacă tu ai vrut să evidenţiezi ideea explorării profunde, a conştientizării etc etc. ceva de genul, unde dai şi unde crapă.

eu vreau să te fac pe tine să vezi propriile tale neconcordanţe, dar se pare că trebuie să îţi explic în detaliu

Bucăți de trup că frigu-n mine taie.

Ştefan foloseşte tehnica inversării versului Că frigu-n mine taie bucăți de trup, o tehnică de care cam abuzează în poemele sale. Din punctul lui de vedere, dacă logica este ok, treaba merge. Însă, inversarea vine cu două inconveniente. Primul, conjuncţia că, în loc să introducă armonios propiţia subordonată, se situează la mijlocul versului, creînd un neplăcut efect estetic şi auditiv, pe lângă găseşniţa gramaticală. Pe de altă parte, această inversare creează o confuzie la citire, făcându-ne să credem că se aruncă bucăţi de trup în foc, ceea ce nu se doreşte de fapt. Ori, sonetul ar trebui să curgă, să existe armonie, să existe fir narativ şi claritate.

No, am venit şi cu explicaţii suplimentare, ca să priceapă tăt omu, chiar şi autorul.

am argumentat, nu mai reiterez comentariul anterior

dar să-i lăsam şi pe alţii să analizeze prima strofă, să vedem dacă unii înţeleg ce am zis eu

poţi foarte uşor folosi altceva în loc de lume, şi în felul acesta scapi şi de rimele alea la distanţă

apropo, dacă îmi zici ce ai în comun cu Nichita Stănescu în acest poem, îţi dau o bere. Să-mi arăţi clar versul.

Apreciez fluturele roşu de la sfârşit, simbol al sufletului însângerat, semn de carte pentru cei care vor citi poeziile tale.

Dar mai umblă un pic la chestiile comune, apelează la factorul ermetic.

că eşti un fan al filosofului grec Celsus. Mă refer la sintagma Crede şi nu cerceta, care nu are nicio treabă cu Sfânta scriptură şi cu duhul sfânt. Prin umbrirea aceea şi prin crezul fără cugetare, te erijezi mai degrabă într-un discipol al Non-sensului, ca să nu zic al întunericului. Nu ai treabă nici cu iluminarea, nici cu îndemnul biblic, caută şi vei găsi, care contrazice total îndemnul lui Celsus. Vezi, tu, Ştefan, tu vrei să pari a fi înţelept în acest poem, dar neştiind lucruri, le bulibăşeşti.

cred că era vorba de poemul Song of myself, în care spune că: I am large, I contain multitudes. La Neruda nu-mi aduc aminte exact numele poemului, ar trebui să caut în carte, dar sigur nu mă înşel.

Eminescu, Whitman, Neruda, toți au exploatat ideea ta din strofa a doua. Eminescu zicea națiunea mea e lumea, fără eu nu e Dumnezeu. Apoi Neruda, într-un poem de dragoste din Mătasea și metalul adresat iubitei, aborda multitudinea eului ce se regăsește în toți. Whitman și el, în fire de iarbă. Deci, în poemul tău e o chestie dezbătută și poetizată și de alții, ceea ce denotă consubstanțialitate. Nu e ceva de rău, cu alte cuvinte, dar nici original.

Și se înghesuie să te convingă

Eu cred, mai degrabă, că se întâmplă tocmai invers, dictatorul forțându-i să creadă toate cele. Deci, dacă se vorbește de un mini, ar trebui să reflecte toate aspectele în mod identic, nu?

dar fiecare se exprimă cum vrea, cum poate. Tare aș vrea să vă văd și eu pe dumneavoastră făcând comentarii pe textele celorlalți, să văd cum înțelegeți poezia, cum o analizați, pe ce criterii. Și, da, e adevărat, dacă ați fi un autor care scrie mereu prost, unul numai de atelier, nu ați primi atenție. Dar fiindcă ați avut și texte foarte bune, pe care le-am apreciat și prin care v-ați arătat posibilitățile, e normal să ne așteptăm la o evoluție. Și nici nu cred că am fost dur. Nu am intenții distructive, ci constructive.

în loc de ca ca. Pesemne celălalt şarpe şi-a băgat coada în comentariul meu...

Uneori este nevoie de o mână de fier pentru a elibera un autor din cămaşa de forţă a unui stil, cămaşă pe care autorul, la început, o folosea ca scutec, haină de gală, apoi ca scut. Genul acesta de mână o avea Alex Ştefănescu, chiar dacă, de multe ori, metodele sale neortodoxe vizau şi persoana, ceea ce nu ar trebui să existe în critica literară. Oricum, până la urmă, rezultatul contează. La Amanda Spulber, simbolismul şi romantismul au rămas înrădăcinate în suflet. Cerul, luna, norii, continuă să existe. Însă, debarasarea de cămaşa de forţă îi prieşte, conţinutul fiind eliberat, ocupând locuri libere în spaţii vaste, reale sau imaginate. Poemul, în sine, explorează un dublu câmp semantic. Pe de o parte, şarpele nor, înseamnă că orice ideal, orice dorinţă, presupune un risc, chiar dacă, la prima vedere, puteam vedea altceva, ceva familiar, ceva protectiv. Faptul că şarpele nu se zbate, denotă un final fericit. E bine să nu credem în aparenţe, să explorăm căi destinale. Pe de altă parte, subtilitatea palimpsestică, voită sau inconştientă, face trimitere la Biblie şi reabilitarea şarpelui. Teama i-a făcut pe oameni să asocieze şarpele cu răul, însă Iisus l-a reabilitat pe şarpe, ca ca fiinţă creată de Dumnezeu, spunând: fiţi înţelepţi ca şerpii... Tocmai de aceea, în acest poem, dincolo de teamă, dincolo de tentaţie, targetul destinal este înţelepciunea, situată într-un plan superior, cosmic. Şarpele nu se zbate fiindcă el şi-a găsit corespondentul. Ce să mai zic, eşti un autor profund, inteligent, cu mare potenţial creator. Limbajul se mai poate îmbunătăţi, cum a observat şi Ilie, dar, debarasarea de vechiul stil te va ajuta să-l perfecţionezi pe cel liber. Totul va veni, cu timpul, de la sine. Felicitări!

Să simt că frigu-n mine nu mai taie.

dar vezi tu ce şi cum, să mai lase şi alţii păreri pe text

spor mai departe

la versul cu bucăţi de trup

Cred că Gelu Vlaşin a explicat foarte bine deprimisul şi nu are rost să mai repet trăsăturile lui, fiindcă nu suntem la facultatea de litere. Pot spune doar că textul transmite ceea ce simte autoarea, nesuferind la capitolul autenticitate. Cheia e la final, mă refer la regrete şi pierdere, iar mâlul acela, ca amintire depusă sub lacrimă, arată că murdăria aceea dăinuie acolo, te înghite ca o mlaştină sau ca nisipurile mişcătoare, singura alinare fiind urma unor sori, care trec prin fante înguste. Textul în sine, amestecând trauma cu arta, îşi poate găsi rezonanţă în rândul celora care au trecut prin aceste stări, cu toate că nu îşi propune, neapărat, acest lucru. Răzbate lupta pe fondul izolării, scrisul fiind arma cea mai eficientă de a contonua un război mai lung decât războiul celor două roze. Cioran vorbea într-un interviu de acceptabilitatea morţii, cu toate obsesiile ce le presupune, tocmai devoalându-le publicului. Probabil că astfel ar trebui să acceptăm şi acest text, care ne pregăteşte cumva pentru vremuri deprimante şi care ne învaţă cum să trăim cu ele.