șters

am argumentat, nu mai reiterez comentariul anterior

dar să-i lăsam şi pe alţii să analizeze prima strofă, să vedem dacă unii înţeleg ce am zis eu

poţi foarte uşor folosi altceva în loc de lume, şi în felul acesta scapi şi de rimele alea la distanţă

apropo, dacă îmi zici ce ai în comun cu Nichita Stănescu în acest poem, îţi dau o bere. Să-mi arăţi clar versul.

Apreciez fluturele roşu de la sfârşit, simbol al sufletului însângerat, semn de carte pentru cei care vor citi poeziile tale.

Dar mai umblă un pic la chestiile comune, apelează la factorul ermetic.

că eşti un fan al filosofului grec Celsus. Mă refer la sintagma Crede şi nu cerceta, care nu are nicio treabă cu Sfânta scriptură şi cu duhul sfânt. Prin umbrirea aceea şi prin crezul fără cugetare, te erijezi mai degrabă într-un discipol al Non-sensului, ca să nu zic al întunericului. Nu ai treabă nici cu iluminarea, nici cu îndemnul biblic, caută şi vei găsi, care contrazice total îndemnul lui Celsus. Vezi, tu, Ştefan, tu vrei să pari a fi înţelept în acest poem, dar neştiind lucruri, le bulibăşeşti.

cred că era vorba de poemul Song of myself, în care spune că: I am large, I contain multitudes. La Neruda nu-mi aduc aminte exact numele poemului, ar trebui să caut în carte, dar sigur nu mă înşel.

Eminescu, Whitman, Neruda, toți au exploatat ideea ta din strofa a doua. Eminescu zicea națiunea mea e lumea, fără eu nu e Dumnezeu. Apoi Neruda, într-un poem de dragoste din Mătasea și metalul adresat iubitei, aborda multitudinea eului ce se regăsește în toți. Whitman și el, în fire de iarbă. Deci, în poemul tău e o chestie dezbătută și poetizată și de alții, ceea ce denotă consubstanțialitate. Nu e ceva de rău, cu alte cuvinte, dar nici original.

Și se înghesuie să te convingă

Eu cred, mai degrabă, că se întâmplă tocmai invers, dictatorul forțându-i să creadă toate cele. Deci, dacă se vorbește de un mini, ar trebui să reflecte toate aspectele în mod identic, nu?

dar fiecare se exprimă cum vrea, cum poate. Tare aș vrea să vă văd și eu pe dumneavoastră făcând comentarii pe textele celorlalți, să văd cum înțelegeți poezia, cum o analizați, pe ce criterii. Și, da, e adevărat, dacă ați fi un autor care scrie mereu prost, unul numai de atelier, nu ați primi atenție. Dar fiindcă ați avut și texte foarte bune, pe care le-am apreciat și prin care v-ați arătat posibilitățile, e normal să ne așteptăm la o evoluție. Și nici nu cred că am fost dur. Nu am intenții distructive, ci constructive.

în loc de ca ca. Pesemne celălalt şarpe şi-a băgat coada în comentariul meu...

Uneori este nevoie de o mână de fier pentru a elibera un autor din cămaşa de forţă a unui stil, cămaşă pe care autorul, la început, o folosea ca scutec, haină de gală, apoi ca scut. Genul acesta de mână o avea Alex Ştefănescu, chiar dacă, de multe ori, metodele sale neortodoxe vizau şi persoana, ceea ce nu ar trebui să existe în critica literară. Oricum, până la urmă, rezultatul contează. La Amanda Spulber, simbolismul şi romantismul au rămas înrădăcinate în suflet. Cerul, luna, norii, continuă să existe. Însă, debarasarea de cămaşa de forţă îi prieşte, conţinutul fiind eliberat, ocupând locuri libere în spaţii vaste, reale sau imaginate. Poemul, în sine, explorează un dublu câmp semantic. Pe de o parte, şarpele nor, înseamnă că orice ideal, orice dorinţă, presupune un risc, chiar dacă, la prima vedere, puteam vedea altceva, ceva familiar, ceva protectiv. Faptul că şarpele nu se zbate, denotă un final fericit. E bine să nu credem în aparenţe, să explorăm căi destinale. Pe de altă parte, subtilitatea palimpsestică, voită sau inconştientă, face trimitere la Biblie şi reabilitarea şarpelui. Teama i-a făcut pe oameni să asocieze şarpele cu răul, însă Iisus l-a reabilitat pe şarpe, ca ca fiinţă creată de Dumnezeu, spunând: fiţi înţelepţi ca şerpii... Tocmai de aceea, în acest poem, dincolo de teamă, dincolo de tentaţie, targetul destinal este înţelepciunea, situată într-un plan superior, cosmic. Şarpele nu se zbate fiindcă el şi-a găsit corespondentul. Ce să mai zic, eşti un autor profund, inteligent, cu mare potenţial creator. Limbajul se mai poate îmbunătăţi, cum a observat şi Ilie, dar, debarasarea de vechiul stil te va ajuta să-l perfecţionezi pe cel liber. Totul va veni, cu timpul, de la sine. Felicitări!

Să simt că frigu-n mine nu mai taie.

dar vezi tu ce şi cum, să mai lase şi alţii păreri pe text

spor mai departe

la versul cu bucăţi de trup

Cred că Gelu Vlaşin a explicat foarte bine deprimisul şi nu are rost să mai repet trăsăturile lui, fiindcă nu suntem la facultatea de litere. Pot spune doar că textul transmite ceea ce simte autoarea, nesuferind la capitolul autenticitate. Cheia e la final, mă refer la regrete şi pierdere, iar mâlul acela, ca amintire depusă sub lacrimă, arată că murdăria aceea dăinuie acolo, te înghite ca o mlaştină sau ca nisipurile mişcătoare, singura alinare fiind urma unor sori, care trec prin fante înguste. Textul în sine, amestecând trauma cu arta, îşi poate găsi rezonanţă în rândul celora care au trecut prin aceste stări, cu toate că nu îşi propune, neapărat, acest lucru. Răzbate lupta pe fondul izolării, scrisul fiind arma cea mai eficientă de a contonua un război mai lung decât războiul celor două roze. Cioran vorbea într-un interviu de acceptabilitatea morţii, cu toate obsesiile ce le presupune, tocmai devoalându-le publicului. Probabil că astfel ar trebui să acceptăm şi acest text, care ne pregăteşte cumva pentru vremuri deprimante şi care ne învaţă cum să trăim cu ele.

prima strofă superbă, a doua se apropie de prima ca nivel, inceputul strofei 3 e bun

gasesc probleme aici, şi vin cu propuneri:

Bucăți de trup că frigu-n mine taie. (bucăţi de un cuvânt de două silabe, care să elimine acel că)

Gândind că sunt zadarnic trece timp. (trece-un timp, ca să nu fie necesară obligativitatea articolui hotârât)

am scris comentariul în grabă, în timpul muncii. Dar cred că am atins esenţialul, iar tu mă poţi contrazice dacă nu e aşa.

Un poem care la începutul lui face referire la Kant, mai exact la “Critica rațiunii pure”, cu referire la limitele cunoașterii umane și modul în care percepția oamenilor este influențată de structurile mentale. Totuşi, termenul folosit de tine, "inconștient colectiv", are rădăcini a la Jung, care este interpretat în sens kantian. Faptul că vorbeşti de cotidian şi nonsensul educaţiei, reflectă faptul că fiecare individ interpretează realitatea prin prisma propriilor categorii mentale, propriei percepţii. Ceea ce promovezi tu, prin poem, este cea ce Kant a încercat, fiind un critic al dogmatismului în educație, promovând gândirea critică și autonomia intelectuală. Acolo unde spui că visele mai pot salva lumea, faci o legăptură între utilizarea raşiunii kantiene înspre atingerea unui ideal înalt, visul confundându-se cu acesta. În termeni de moralitate tradiţională şi critica ei, pe care o faci în poem, legptură e şi mai clară, făcând trimitere la Übermensch, supraomul lui Nietzsche. Supromul apare în urma crizei create de moartea lui Dumnezeu, acesta fiind reflectată în poemul tău prin decadenţa societăţii, declinul moral al omeniri. Cred că ai studii în domeniul filosofiei şi psihologiei sau, cel puţin, eşti pasionat de acestea, dintr-o perspectivă poetică, autodidactă. Am prins uşor sensurile poemului tău şi chiar şi intromisiunea de la final, cu farcturiştii, are o logică, indicând stadiul în care ne aflăm. O fractură mentală, socială, spirituală, din care speri să răzbată, cumva, Supraomul.

Religia şi filosofia se pot îmbina armonios în poezie, depinde de talentul celui care face acest lucru. Khalil Gibran, prin Profetul, Grădina profetului sau Iisus, fiul omului, este un exemplu elocvent. El a căpătat primele informaţii religioase de la un călugăr, studiile ulterioare, în special cele de la Paris, unde a cunoscut mari oameni de cultură, ajutându-l pe drumul desăvârşirii. Pe linie mistică, filosofică şi spirituală, i-aş aminti pe Tagore şi Mehrab. Cred că, oricum, literatura arabă este aceea care îmbină cel mai frumos religia, misticismul şi filosofia. Darwish, Al Qasim, Adonis, fiind nume foarte cunoscute. Chiar şi Qabbani, chiar dacă el legat, mai mult, de poezia de dragoste. Problema dumneavoastră o constituie limbajul poetic, lipsa rafinamentului stilistic. Rimele, în loc să întărească versurile, prin muzicalitatea pe care doriţi să o imprimaţi, mai rău le depreciază. Elementele de legătură, în exces, trădează lipsa unui studiu pe linie poetică, lipsa unor lecturi care să ajute la concentrare, fluiditate, eficienţă. Uneori, la 20-30 de poeme, reuşiţi şi texte mai apropiate de ceea ce trebuie să însemne un text armonios, echilibrat, şi asta, bănuiesc, în urma unor presiuni pe care le facem şi noi, cei care vă comentăm pe acest site. Numai de bine!

Are vână, îți place să folosești durități, chiar dacă sună ușor a epatare, a demonstrație. Am recunoscut în strofa 5 stilul și tematica lui Bruce Wigl din Conversația sângelui nostru.Unul dintre minusurile acestui piem este finalul, mă repet la repetiția inestetică a lui Ceva. Îmi plac repetițiile, dar felul în care legi adverbul de versuri, felul în care asociezi, e rudimentar. Cel puțin în 3 situații. Ai fi putut alterna, folosind articolele nehotărâte. Însă, per total, poemul e bun.

chiar dacă nu stăpânești tehnica, mă refer la metrică, în special. La rime ești inventiv și inspirat, ceea ce este bine. Cred că ar putea să iasă niște epigrame deosebite din acest colaj. Oricum, pentru buna dispoziție, textul iși atinge scopul. Mulțumesc!

şi Păunescu, dar şi Vieru. 3 poeţi care au scris destul de multe ori despre Mamă. Şi parcă şi un pic de Coşbuc. Dar, dincolo de influenţe, trebuie revăzute:

"ca-n ape-n", "de-or strigară"

cum ai intervenit asupra acelui pasaj! Mă bucur că am putut fi de folos! Cu multă plăcere!