șters

atingere, nedezicându-se

cred că acest poem este cel mai bun poem pe care l-am citit pe Agonia în ultimele luni.

poemul acesta este o fereastră/oglindă între om şi Dumnezeu, poetul sugerând că omul a fost creat după chipul şi asemănarea creatorului, asemănarea nefăcând excepţie într-o zi de iarnă, la bustul gol, în faţa ferestrei deschise. Totuşi, omul priveşte şi simte dintr-o perspectivă efemeră această experienţă, trecerea şi căderea fiind elemente relevante şi marcante. Fulgii apar în trei ipostaze, mărunţi, cu sensul de neînsemnaţi, aşa ca la o primă observare, apoi capătă gradual experienţă, ca într-un fel de revelaţie. Devin mai vioi, evocând bucuria, ca la final să sugereze trecerea, sfârşitul. Chestia cea mai interesantă din poem este nevoia de atngere a palmei divine, la fel ca în celebra pictură a lui Michelangelo, Crearea lui Adam. De fapt, şi aici e şmecheria, acest om la bustul gol este însuşi continuatorul Adam, într-o replică hibernală a paradisului, replicii lipsindu-i însă veşnicia, de unde şi nevoia atingerii divine. Descopăr un poet forte inteligent, foarte natural în exprimare, care atinge cu bagheta magică a condeiului marile teme existenţiale, dedezicându-se de divinitate. Bravo, domnule!

Stimate autor, dacă aţi ales tehnica anaforică cu repetiţia începutului de vers, la primele trei versuri din fiecare strofă (Oare de ce, De ce, Oare de ce), ar fi trebui să o respectaţi şi în prima strofă, versul 4 să fie la fel ca la celelalte, concluziv. Totuşi, ar fi fost mai rafinată tehnica anaforică doar pe începutul primului vers, acea întrebare, oare de ce, iar apoi să se continue versul 2 cu conjuncţia iar, cu adverbul când etc., să se vadă un pic de diversitate stilistică. Dincolo de toate aceste, poemul nu se salvează prin melodicitate sau ritm fiindcă nu are profunzime ideatică. Ar fi scuzabil dacă e scris de un adolescent, textul fiind adresat unei iubite de aceeaşi vârstă.

are cu adevărat fior liric, chiar mai mult decât poemul pe care ți l-am comentat. Cred că acest comentariu încadrat la personale este cu adevărat poezie. Asta pentru că s-a născut în urma unui dialog autentic între două suflete. Poate că acest tip de dialog trebuie să existe și între eul tău poetic și eul uman. Spor!

Mulțumesc frumos pentru atenția acordată!

unde crezi că este rupt ritmul? Poţi veni cu nişte soluţii? Gândeşte-te la tipul de ajutor pe care ţi l-am oferit noi (mai ales eu) şi vino cu exemple clare şi soluţii! Altfel doamna Petrov nu va înţelege nimic. Sau, cine ştie, cădeţi la un acord voi doi şi comentaţi-vă reciproc pe fiecare text, că se vede mai bine din exterior, şi astfel veţi evolua amândoi în acelaşi timp! Sau încearcă şi cu Rareş acest lucru! Sau cu toţi sonetiştii de pe site!

dacă tu voiai să să încifrezi comunicarea lirică într-un spirit ezoteric, ermetic, spuneam că, da, ai vrut să fii ermetic, ai vrut să încifrezi, ia să caut să descifrez ce se află în spatele textului, ce emoţie a declanşat această încifrare. Valabil şi la textele suprarealiste, care abordează, totuşi, spontaneitatea. Însă tu foloseşti cuvinte tehnice care nu transmit nimic, vazandu-se de la o posta ca nu suferinta sau alt sentiment dominant a dictat poezia. Cred ca am spus tot ce era de zis. Poti fi si cerebral in poezie, dar chiar si in limbajul cerebral, cuvintele nu sunt puse sa socheze, ele translatand sentimentul printr-un dublu filtru al ratiunii. Ca un fel de alcool dublu rafinat.

intentia mea nu a fost să calculez emotiile, ci să explorez complexitatea lor printr-un limbaj care, desi experimental, a incercat sa reflecte o realitate interioară nuantata

adica, tu ai avut o intentie, ori scrisul care emotioneaza nu vine din intentie, ci din lucruri traite. Eu simt intentia ta, dar nu simt fiorul launtric.

ca sai ntelegi ce inseamna fiorul, il poti citi pe unul care a si filosofat excelent in poezie, ceea ce tie iti place, dar care a transmis si fiorul. oa vezi de cate cuvinte din manualul de filosofie a avut nevoie pentru a transmite emotia:

Fiorul

E moartea-atunci la căpătâiul meu?
În miez de noapte,
când luna-și varsă peste mine aiurita ei privire,
când zbor de lilieci
pe fruntea-i de-ntuneric îmi sărută geamul,
simt câteodată un fior
din creștet străbătându-mi trupul,
întocmai ca și cum mâni reci
mi s-ar juca în păr cu degete de gheață.

E moartea-atunci la căpătâiul meu?
Și în lumina lunii
îmi numără ea oare firele cărunte?

Lucian Blaga

şi fiindcă emoţia este zero, tu vei veni şi îmi vei spune că aşa ai vrut tu, apoi eu îţi voi spune că şi cuvintele folosite sunt ca staniolul, false şi strălucitoare, apoi tu vei veni şi îmi vei spune că staniolul are rolul lui de a proteja interioriul dulce amărui al sufletului şi, tot aşa, vom juca o partidă de sah, în care se ştiu primele 10 mutări din deschidere, duă care se va ajunge la o remiză plictisitoare, atât în poem, cât şi în dialogul dintre noi. Glumind, poemul chiar că nu transmite nimic. Te-ai gândit ceva la acel impermeabile, la sensul figurativ, şi anume cum să zici tu mai artistic că nu sunt ifluenţabile şi ai băgat găselniţa cu figurativul. Comparaţia aşa cum e nepotrivită, mai bine foloseai banala conjuncţie iar.

Chiar şi finalul, care ar trebui să emoţioneze prin intensitate, tot o relatare este, iar genul acesta de poetizare mă face să cred că vrei să imiţi sentimentul sau să produci o stare, fără să fii răvăşit, ci doar folosindu-ţi ceebralitatea.

sunt lucrurile pe care le-ai corectat.

faptul că foloseşti timpul prezent pentru seara asta e ok, dar imediat, când vorbeşti despre somn, ar trebui să foloseşti viitorul, fiindcă acţiunile sunt succesive. De fapt, cea mai bună soluţie ar fi să renunţi la "în seara asta" şi să iei versul 3 şi să-l pui primul:

în somn nu trezesc niciun stol
curăț patul de umbre
străbat cu mașina de lapte cartiere întregi

renunţatul la seară nu dăunează deloc, fiindcă deja, prin somn şi prin nopţile de la sfârşit, sugerezi cadrul şi timpul întregii acţiuni.

observasem şi eu chestia cu piedutul, dar am vrut să las pe altcineva să intervină. E bine că ai modificat, fiindcă era inestetic.

Un poem oniric, cu tuşe suprearealiste, iar alegerea gâştelor sălbatice este excelentă. Unele specii zboara noaptea, iar sunetul lor se aude ca o muzica a salbaticiei cerului si pamantului. Folosind opoziţia dialectică, că gâştele dorm, faci trimitere la cuminţenia pământului, vezi Brâncuşi, dar şi a cerului, ca pe o libertate absolută oferită de Dumnezeu pentru toate acţiunile descrise de tine. Iar toată acţiunea se petrece într-un somn conştient, ca un fel de tehnică pratyahara.

felicitări!

ia în considerare sugestia domnului Paşa, care este foarte bună! Să spui că ai mintea plină de contuzii sau lovită înseamnă să te faci prost de unul singur, ori tu, prin acest sonet frumos, demonstrezi contrariul. Şi şterge mizeria aia de sonet pornografic. Iadul este peste tot, în ceilalţi, în noi, dar nu înseamnă să cedăm lupta.

Încă o chestie: Că haosului rece-i e pereche. Trebuie să corectezi aşa: rece i-e

mici neatenţii, dar sonetul e fain!

Da-n Ardeal.. se bea pălincă!

ţie şi când îţi vine să râzi, tot la bocetul tău sonetist nădăjduieşti.

cu diferenţa că, modificând doar finalul, textul tot o parodie pe textul lui Petrea ramane, eu doar am cautat sa intuiesc dorintele sale ascunse::))

acuma inteleg ca preferati sa-mi dati mie pasarica, dar nu imi plac ciocanitorile:::)))

poate doar blanita lupoaicei, mai ales ca i-am dedicat un poem?

Lupoaica

te aștept de-atâta vreme, inima o simt cum geme
și mă-ndepărtez de tine, fără cânt, fără sobor;
amintire, preț de-o clipă, doar de lacrimi fac risipă,
te-am iubit, cu ce ardoare, mai ca-n luna lui cuptor;
printre gânduri se-nfiripă - o-ntrebare, de-am să mor,
mă vei ține iar în brațe, să mă-nveți din nou să zbor?
am să zbor doar cu-o aripă, cu cealaltă-am să cobor.

pretutindeni umbre mute - negrele necunoscute,
și adorm ca-ntr-o poveste - de nescris, într-alt decor;
chipul tău, întreaga viață, mi-a fost unica povață,
chiar și-n gânduri infidele, chiar și-n gândul trecător,
da, am renunțat la stele - te-am ales în locul lor...
și acum, o altă maică mă va învăța să mor,
am să te visez lupoaică în ținutul lupilor.

dar în vise, porți-închise și-o putere care-mi cere
să mă lepăd de durere, să rămân un privitor,
să te uit, să-mi curgă spume, să nu pot să-ți spun pe nume,
să pândesc halucinante creaturi ce-n spaima lor
vor fugi întruna-întruna – fără glasuri, fără dor;
mă vor învăța să urlu, voi ajunge prădător...
ca un lup fără pereche, în ținutul lupilor.

Adrian, simt că în acest text nu eşti la fel de percutant ca în alte poeme de dată recentă. Ori este un text de pe vremea naivităţilor şi îndragostelilor tale şi l-ai refăcut uşor, ori treci printr-o perioadă mai romantică în care pari mai siropos decât de obicei. Adică, dacă aş scoate câteva cuvinte cu target din primele strofe, precum imuabile, germinează, terifiant, poemul pare scris de un adolescent. Mai apoi, mai bagi un pic şi ceva de prin filmele de la Trinitas, cu puterea promisiunii... Ce mi-a plăcut, a fost azimutul unui click distanţă, o metaforă deşteaptă, din teritoriul curentului cyber poetry, fiindcă situezi acţiunea şi transcendenţa pe plan vertical, la fel cum e şi apăsarea şi eliberarea click-ului. Pentru această metaforă şmecheră te felicit. În ultima strofă intri pe teritoriul îndemnului, iar pe mine nu mă deranjează de vreme ce cei mai mari poeţi ai lumii îşi permit acest lucru, oferindu-se ca reper pentru ceilalţi. Să ne aducem aminte de Whitman din firele lui de iarbă şi îndemnul la luptă impotriva burgheziei, să ne aducem de Maiakovski, autorul unei adevărate revoluţii literare, să ne aducem aminte de îndemnurile iubirii din poezia lui Neruda, Eminescu, să ne aducem aminte de îndemnurile la libertate ale lui Ai Qing, Ko Un şi Guillen. Şi mai pot da nenumărate exemple din toate culturile lumii. Aici e un text de 6 spre 7, iar dacă nu era metafora cu click-ul, erai corigent.

Plecând de la rutina zilnică, am crezut că o veţi lua pe urmele lui Nichita, cu strivitul sărutului, dar, continuarea m-a suprins plăcut. Comparaţia drumului existenţial cu urcatul scării este fermecătoare. Personificarea este savuroasă şi nu lipseşte nici ludicul sorescian, atât în conţinut, dar mai ales, la pilula finală. Redescoperirea iubirii, a acelei mansarde cu fluturi, îi ciuda rutinei, a îmbătrânirii şi a tuturor obstacolelor, este mesajul înălţător al acestui poem. Fluturii din stomac s-au urcat la cap şi iată rezultatul! O beţie frumoasă de poem!

Acuma alte gânduri mă furnică
Cum să te ţuc, lupoaico, ca pe Woody
Și să-ți ofer o râmă, chiar de-i mică,

Aș vrea să-ți fiu poet, un goody-goody,
Iar dacă eșuez, nu-ți fie frică
Rămân intergalactic... ca şi Rudy!

Mă distrează parodia, mai ales că sunt şi eu în peisaj. Tehnic, rima e proastă, că nu rimează numele meu cu Garcea, dar fie, pentru amuzament...

Uite, ai găsit o formă prin care să îl onorezi pe Valentino, iar dacă vei avea comentarii echilibrate, poţi aveo o viaţă lungă pe site. Chiar şi în calitate de presupusă clonă a intergalacticului făcător de versuri!

nu este rea această poezie cu iz tematic barbilian! Iar dacă la mlecii lui Barbu se simte şi hazul, pe lângă subtratul evident filosofic, aici se simte seriozitatea, calea. Mai bine zis, Căutarea, într-un peisaj fără întinderi, într-un joc de lumini şi de umbre... Rimele, de data aceasta, sunt armonioase, una fiind chiar la interior, la distanţă, ceea ce este mai rafinat dpdv tehnic. Titlul e deştept, chiar dacă melcii sunt lenţi, prin definiţie, precum unele gânduri sau cuvinte, ei au un dinamism al lor. Sau, după cum ar spune Galilei, e pur si muove!