șters

foloseşte rime pe mai multe părţi de propoziţie!

despre deficienţele stilistice şi abuzul de de-uri (5) îi las şi pe alţii să vorbească

ar fi bine ca voi, sonetiştii, să vă comentaţi între voi şi să vă ajutaţi reciproc

în în loc de îm, ambele în loc de amebele

Istoria literaturii a demonstrat că cineva poate fi un poet talentat, dar și un critic de aceeași anvergură. Avem atâtea şi atâtea exemple. În primul, rând îl avem pe Baudelaire, colosal îm ambele genuri. Foarte dur şi nemilos în critică. Detestat de mulţi pentru directeţea sa berbecească. Mai nou, îl pot da exemplu pe Hirsch, de la americani. Şi la noi, în literatura actuală, îi avem pe Ion Pop, Adrian Popescu, Pantea, Marius Chelaru, Octavian Soviany, Constantin Cubleşan, Daniel Corbu şi mulţi alţii. Excelenţi îm amebele genuri. Cred că un poet poate fi mult peste nivelul unui critic de meserie cu studii filologice, dar fără talent de poet, asta dacă se dedică acestui gen şi scrie detaşat, fără să competiţioneze cu autorul criticat, având conştiinţa propriei importanţe şi propriei unicităţi în marea familie a poeziei. Dar poetul pune pe primul loc poezia, critica fiind de importanţă secundară.

Aş fi vrut să aud părerea lui Pantea despre poetul care trăieşte ani de zile în exil şi ia contact direct cu marile culturi ale lumii. Nu întâmplător marii noştri scriitori au trăit o bună perioadă afară. Dar, asta este o altă poveste...

dacă mă întrebi pe mine de ce critic, cred că asta vine de la contactul pe care l-am avut cu nişte oameni care m-au ajutat să evoluez pe drumul literaturii. De asta o fac şi de asta am şi cenaclu literar. Să ofer o mână de ajutor. Numai de bine!

foarte delicat şi atent construit! La început foarte intens, ca trăire: durere, strigăt, luptă, pe fondul uitării divine. După aceea, revelaţia, expansiunea şi atenţia la detaliu. Chiar şi sunetul imperceptibil este desluşit, legarea fulgilor făcând trimitere la faptul că nimic nu este întâmplător, că totul este durabil, chiar şi privit din prisma efemeră a zăpezii. Un paradox! Iar finalul e cireaşa de pe tort. De mult nu aţi mai scris un poem atât de reuşit, de delicat, de profund!

nu se respectă o structură metrică simetrică, unele versuri având 13 silabe, altele 12, 11 sau 10, poemul are nişte imagini frumoase, percutante, precum "Sahară suflet, eu vagon, tu macaz" sau "moară măcinând o doină cu dinți de pământ". Uneori simt un uşor ton bacovian, mai ales la "Ruginie roată între două coline" sau la "soartă amară de bilet perforat", iar rimele, doar pe adjective şi substantive şi uneori doar de gradul 3, gen rupere-pulbere, nu arată o preocupare excesivă pentru tehnică, mai degrabă un mix între spontenaitatea suprarealistă cu tuşe simboliste şi ritmul interior al fiinţei. Deci, plusul ar fi de ordin imagistic, spontan, nu de ordin tehnic. Nuumai de bine!

Atât prin sinceritatea lui, reîntoarcerea la omul din tine, cât și prin atenția la detaliu și naturalețea cu care descrii totul. Oglinda, noptierea, ceașca de cafea, telefonul, toate lucrurile astea fac parte din micul tău univers și, plecând de la ele, începi și explorezi, faci conexiuni, faci paralele.. Așa făcea și Neruda, în odele sale, așa făcea și Ritsos, în sonata sa. Poate că pare ceva diferit, dar tot despre muzica sufletului este vorba în acest poem.

Mie îmi pari ca un psiholog foarte bine pregătit, care încearcă să-şi facă autoanaliza. Însă, chiar şi cel mai pregătit psiholog se confruntă cu limitări semnificative, dată fiind subiectivitatea percepţiei personale. Tocmai din acest motiv, necesitatea unei perspective externe este esențială pentru identificarea unor tipare și a unor mecanisme de apărare care pot fi invizibile pentru psihologul în cauză, ducând la dificultăţi de autocunoaştere şi autoacceptare. Prin extrapolare literară, tu îmi vorbeşti de intenţii, dar te loveşti mereu de nişte bariere emoţionale care îţi limitează scrisul, ca limbaj, şi explorarea despre care tu vorbeşti - ca o paralelă la autoanaliza despre care vorbeam. Din exterior şi din prisma experienţei mele, eu văd foarte clar acest lucru. Tu trebuie să te înţelegi pe tine şi prin reacţia mea, prin gândirea mea critică şi prin întrebările care vin în urma dialogului cu mine. Firoul acela despre care vorbeam se accesează prin depăşirea barierelor şi mecansimelor de apărare. Critica literară de calitate poate avea rolul acelei perspective externe de care vorbeam la început. Cumulul opiniilor critice poate ajuta enorm în dezvoltarea scrisului, critica supunându-te unui proces continuu de învăţare. Da, ştiu că pe Agonia sau pe reţelele sociale nu se poate vorbi despre critică lietrară decât într-o foarte mică măsură, iar reacţia celor care sunt criticaţi este de respingere, nu de acceptare. Dar, să nu mă lungesc. Textele tale vor vorbi de la sine, iar reacţiile critice, dacă vor exista şi dacă le vei selecta, în funcţie de seriozitatea, background-ul şi abilitatea celor care te comentează, te vor ajuta enorm să evoluezi şi să-şi depăşeşti propriile bariere.

a doua erată

atingere, nedezicându-se

cred că acest poem este cel mai bun poem pe care l-am citit pe Agonia în ultimele luni.

poemul acesta este o fereastră/oglindă între om şi Dumnezeu, poetul sugerând că omul a fost creat după chipul şi asemănarea creatorului, asemănarea nefăcând excepţie într-o zi de iarnă, la bustul gol, în faţa ferestrei deschise. Totuşi, omul priveşte şi simte dintr-o perspectivă efemeră această experienţă, trecerea şi căderea fiind elemente relevante şi marcante. Fulgii apar în trei ipostaze, mărunţi, cu sensul de neînsemnaţi, aşa ca la o primă observare, apoi capătă gradual experienţă, ca într-un fel de revelaţie. Devin mai vioi, evocând bucuria, ca la final să sugereze trecerea, sfârşitul. Chestia cea mai interesantă din poem este nevoia de atngere a palmei divine, la fel ca în celebra pictură a lui Michelangelo, Crearea lui Adam. De fapt, şi aici e şmecheria, acest om la bustul gol este însuşi continuatorul Adam, într-o replică hibernală a paradisului, replicii lipsindu-i însă veşnicia, de unde şi nevoia atingerii divine. Descopăr un poet forte inteligent, foarte natural în exprimare, care atinge cu bagheta magică a condeiului marile teme existenţiale, dedezicându-se de divinitate. Bravo, domnule!

Stimate autor, dacă aţi ales tehnica anaforică cu repetiţia începutului de vers, la primele trei versuri din fiecare strofă (Oare de ce, De ce, Oare de ce), ar fi trebui să o respectaţi şi în prima strofă, versul 4 să fie la fel ca la celelalte, concluziv. Totuşi, ar fi fost mai rafinată tehnica anaforică doar pe începutul primului vers, acea întrebare, oare de ce, iar apoi să se continue versul 2 cu conjuncţia iar, cu adverbul când etc., să se vadă un pic de diversitate stilistică. Dincolo de toate aceste, poemul nu se salvează prin melodicitate sau ritm fiindcă nu are profunzime ideatică. Ar fi scuzabil dacă e scris de un adolescent, textul fiind adresat unei iubite de aceeaşi vârstă.

are cu adevărat fior liric, chiar mai mult decât poemul pe care ți l-am comentat. Cred că acest comentariu încadrat la personale este cu adevărat poezie. Asta pentru că s-a născut în urma unui dialog autentic între două suflete. Poate că acest tip de dialog trebuie să existe și între eul tău poetic și eul uman. Spor!

Mulțumesc frumos pentru atenția acordată!

unde crezi că este rupt ritmul? Poţi veni cu nişte soluţii? Gândeşte-te la tipul de ajutor pe care ţi l-am oferit noi (mai ales eu) şi vino cu exemple clare şi soluţii! Altfel doamna Petrov nu va înţelege nimic. Sau, cine ştie, cădeţi la un acord voi doi şi comentaţi-vă reciproc pe fiecare text, că se vede mai bine din exterior, şi astfel veţi evolua amândoi în acelaşi timp! Sau încearcă şi cu Rareş acest lucru! Sau cu toţi sonetiştii de pe site!

dacă tu voiai să să încifrezi comunicarea lirică într-un spirit ezoteric, ermetic, spuneam că, da, ai vrut să fii ermetic, ai vrut să încifrezi, ia să caut să descifrez ce se află în spatele textului, ce emoţie a declanşat această încifrare. Valabil şi la textele suprarealiste, care abordează, totuşi, spontaneitatea. Însă tu foloseşti cuvinte tehnice care nu transmit nimic, vazandu-se de la o posta ca nu suferinta sau alt sentiment dominant a dictat poezia. Cred ca am spus tot ce era de zis. Poti fi si cerebral in poezie, dar chiar si in limbajul cerebral, cuvintele nu sunt puse sa socheze, ele translatand sentimentul printr-un dublu filtru al ratiunii. Ca un fel de alcool dublu rafinat.

intentia mea nu a fost să calculez emotiile, ci să explorez complexitatea lor printr-un limbaj care, desi experimental, a incercat sa reflecte o realitate interioară nuantata

adica, tu ai avut o intentie, ori scrisul care emotioneaza nu vine din intentie, ci din lucruri traite. Eu simt intentia ta, dar nu simt fiorul launtric.

ca sai ntelegi ce inseamna fiorul, il poti citi pe unul care a si filosofat excelent in poezie, ceea ce tie iti place, dar care a transmis si fiorul. oa vezi de cate cuvinte din manualul de filosofie a avut nevoie pentru a transmite emotia:

Fiorul

E moartea-atunci la căpătâiul meu?
În miez de noapte,
când luna-și varsă peste mine aiurita ei privire,
când zbor de lilieci
pe fruntea-i de-ntuneric îmi sărută geamul,
simt câteodată un fior
din creștet străbătându-mi trupul,
întocmai ca și cum mâni reci
mi s-ar juca în păr cu degete de gheață.

E moartea-atunci la căpătâiul meu?
Și în lumina lunii
îmi numără ea oare firele cărunte?

Lucian Blaga

şi fiindcă emoţia este zero, tu vei veni şi îmi vei spune că aşa ai vrut tu, apoi eu îţi voi spune că şi cuvintele folosite sunt ca staniolul, false şi strălucitoare, apoi tu vei veni şi îmi vei spune că staniolul are rolul lui de a proteja interioriul dulce amărui al sufletului şi, tot aşa, vom juca o partidă de sah, în care se ştiu primele 10 mutări din deschidere, duă care se va ajunge la o remiză plictisitoare, atât în poem, cât şi în dialogul dintre noi. Glumind, poemul chiar că nu transmite nimic. Te-ai gândit ceva la acel impermeabile, la sensul figurativ, şi anume cum să zici tu mai artistic că nu sunt ifluenţabile şi ai băgat găselniţa cu figurativul. Comparaţia aşa cum e nepotrivită, mai bine foloseai banala conjuncţie iar.

Chiar şi finalul, care ar trebui să emoţioneze prin intensitate, tot o relatare este, iar genul acesta de poetizare mă face să cred că vrei să imiţi sentimentul sau să produci o stare, fără să fii răvăşit, ci doar folosindu-ţi ceebralitatea.

sunt lucrurile pe care le-ai corectat.

faptul că foloseşti timpul prezent pentru seara asta e ok, dar imediat, când vorbeşti despre somn, ar trebui să foloseşti viitorul, fiindcă acţiunile sunt succesive. De fapt, cea mai bună soluţie ar fi să renunţi la "în seara asta" şi să iei versul 3 şi să-l pui primul:

în somn nu trezesc niciun stol
curăț patul de umbre
străbat cu mașina de lapte cartiere întregi

renunţatul la seară nu dăunează deloc, fiindcă deja, prin somn şi prin nopţile de la sfârşit, sugerezi cadrul şi timpul întregii acţiuni.

observasem şi eu chestia cu piedutul, dar am vrut să las pe altcineva să intervină. E bine că ai modificat, fiindcă era inestetic.

Un poem oniric, cu tuşe suprearealiste, iar alegerea gâştelor sălbatice este excelentă. Unele specii zboara noaptea, iar sunetul lor se aude ca o muzica a salbaticiei cerului si pamantului. Folosind opoziţia dialectică, că gâştele dorm, faci trimitere la cuminţenia pământului, vezi Brâncuşi, dar şi a cerului, ca pe o libertate absolută oferită de Dumnezeu pentru toate acţiunile descrise de tine. Iar toată acţiunea se petrece într-un somn conştient, ca un fel de tehnică pratyahara.

felicitări!

ia în considerare sugestia domnului Paşa, care este foarte bună! Să spui că ai mintea plină de contuzii sau lovită înseamnă să te faci prost de unul singur, ori tu, prin acest sonet frumos, demonstrezi contrariul. Şi şterge mizeria aia de sonet pornografic. Iadul este peste tot, în ceilalţi, în noi, dar nu înseamnă să cedăm lupta.

Încă o chestie: Că haosului rece-i e pereche. Trebuie să corectezi aşa: rece i-e

mici neatenţii, dar sonetul e fain!