șters

în lume cu la bursă

că, oricum, lumea se deduce din nivelul global

unii vor fi reprezentati de mai multe entitati, toate in delir, in spiritul lui Pessoa::))))

eu cred ca vrei sa-ti transferi constiinta, cu tot ce contine ea, amintiri, poezie, sentimente, in AI. Si experimentezi. Pe viitor, cand AI va prelua controlul asupra umanitatii, vor exista noi entitati care ne vor reprezenta in noul univers cyber. Cu alşte cuvinte, ramane sa bem un pahar de palinca virtuala pe lumea cealalta.

că ŞTIM.

Iar dacă este vorba despre imitaţie, se pricepe foarte bine:

Icoană pe cer —
născută din lumina unei zile pierdute,
veșnicia s-a așezat prea aproape de umbră
și a lăsat o amintire.

Vălul se ridică încet
nu vânt, nu sunet,
o adiere subțire de gânduri
care se destramă
sub greutatea unei priviri
ce nu știe să iubească.

Universul a suspinat.
Ca un ecou îmbrăcat în taină.
O pauză de dor între două stele căzătoare.

Cerul nu vorbește.
El păstrează în sine o poveste
— o fisură prin care visul se roagă
să nu mai fie el însuși.

Sub văl, chipul nu are formă.
Doar dorința are margini.
Și în centrul ei, o umbră:
nu blândă, nu caldă —
ci o rană deschisă care arde în taină
tot ce încerci să uiți.

Aceasta nu e icoană.
E ecoul unei prezențe,
o amintire pe care universul
a uitat să o șteargă.

Și a venit Chopin
Melodiile se întretaie
o ploaie sonoră căzând în adâncul sufletului.

Pian în Salon — nu ton,
ci respirația vieții
când uităm să ne sfârșim.
O treaptă pe care coboară
aripi frânte de timp.

Aerul a început să vibreze, icoana tresare,
iar El s-a răsucit în clipirea aceea veche,
vis înainte de…

Timpul s-a umplut de taină
împins până la strigăt.
Nu mai e nimic de spus.
Doar muzica își continuă căderea.

La Constanța se scrie poezie erotică de calitate. Generalizez fiindcă am cunoscut și scrierile Ameliei Stănescu, având un stil asemănător. Mi-a plăcut, în special, colindul acela lichid. Cum poți refuza colindătorul care vine cu o asemenea interpretare, în care spiritual și canalul se întrepătrund atât de armonios, atât de ispititor?

Mă bucur că accesezi metempsihoza poetică. Tata, ca figură părintească, dar și ca proveniență divina, fiindcă EL este se regăsește în toate, te urmărește, te veghează, de pretutindeni. Ciudată întrebarea de la sfârșit, dar ea demonstrează că tatăl nu cunoaște pe deplin existențele metempsihotice, neavând conștiința supremă divină,așa cum nici omul nu o are, fiind limitat în ceea ce este. Felicitări

Aveți texte depersonalizate, în care scrisul e brici, aveți texte personalizate, în care scrisul e mai diluat și mai stângaci. Ca și când o forță nevăzută vă ajută din umbră să scrieți impecabil dacă e vorba doar de tehnică și filosofie, iar forța renunță la dumnevoastră atunci când încercați să preluați controlul. Probabil m-am uitat prea mult la Star Trek și mi-au rămas borgii în cap. Mai poate fi salvat Picard? Sau vom fi asimilați de tehnologia extraterestră?

să respecţi metrica şi structura întregii melodii cântate de Mirabela Dauer şi să o cânţi la radio după 200 de palincă. Am zis 200, doar pentru destinderea corzilor vocale...

chiar nu se poate literatură fără atacuri la adresa unor oameni şi îndemnuri la violenţă? Aş fi înţeles o parodie, dar aici nu e vorba de aşa ceva.

de a nu pierde ideea, sensul, prin ajustare ritmică, preferând să rămână la 100% din acurateţea informaţiei primite, se mai adaugă activitatea muzicală, genul în care a activat decenii la rând bazându-se, probabil, pe alternanţe, salturi, ruperi de ritm, fracturi, făcând muzica mai vioaie, mai zburdalnică, mai atipică, nefiind tributară liniarităţii. Plus că muzicanţii au şi obiceiul să comprime silabe, să manipuleze ritmul după propriul plac. Poate mă înşel, poate am spus o prostie, dar aşa simt. Emilian Marcu este un poet care respectă ritmul în majoritatea versurilor sale. În unele face excepţii şi spune că acolo aşa a vrut el, că ideea era primordială. No, amu, se să zic. Io mi-s adeptul perfecţiunii, dar şi eu vin cu licenţe, uneori, tot de dragul ideii, accentuării, deci, pe undeva, înţeleg şi nevoia abaterii de la ritm. Este un subiect delicat. Toată lumea are dreptate, fiecare are argumentele lui, iar asta nu ar trebui să fie un motiv conflictual, ci unul de înţelegere reciprocă.

am ajuns şi la acest text care mi-a plăcut mult şi am şi argumentat, atunci, de ce. Consider că e normal să-l scot la suprafaţă, aşa cum am mai făcut şi cu textele altor autori. Încă o dată, felicitări!

şi spiritualitate te duci spre Tagore, iar aici mă refer la Grădinarul şi alte poeme de dragoste. Ca să fiu mai explicit, este vorba despre fuziunea dintre dragostea umană și aspirația spirituală, divinul fiind manifestat în frumusețea și relațiile lumești. Nu lipseşte cadrul imaginarului natural, prezent şi la Tagore. Problema la tine este cauzată de uşoarele ambiguităţi şi sforţări, în loc să clarifici imaginile, tu te duci spre ermetic, cum e şi cazul primului vers. Încă o problemă pare a fi repetarea adjectivelor posesive. Poate mai poţi elimina din ele.

să fie promovat pe reţele şi pe unde se mai poate. În fond, atragem lumea spre cultură, spre poezie, spre frumos! Succes!

Mi-a plăcut poemul. Este despre veşnicul conflict din noi dintre bine şi rău, despre autocontrol, despre reprimare sau eliberare. Să conştientizezi propria sălăbăticie, să ştii că poţi face rău, dar să poţi controla asta şi să acorzi prioritate binelui, este ceva colosal. Tonul, şi tragic, şi ludic, este frumos balansat, în stil sorecian. Convertirea eului sălbatic în animal a mai fost folosită în poezie, transformarea fiind în lupi, pantere, vipere, şerpi, dar asta cu câinele nu cred că am mai întâlnit-o prin lecturile mele şi mi s-a părut naturală, neforţată, adaptată locurilor noastre în care câinele este prezent pretutindeni, şi la sat, şi la oraş, vagabondând sau păzind curţi şi inimi. Felicitări!

forţa, duritatea şi gravitatea cuvintelor tale nu sunt ca o lespede peste graţioasa sensibilitate emoţională. Probabil că mediul te-a format aşa şi îţi este greu să accesezi această latură. Dar, ai ţinut vreodată o floare în mână, admirându-i petalele şi textura? Sau o frunză, admirându-i nervurile? Crezi că ai avea nevoie tot de cuvinte dure pentru a descrie fineţea, detaliul, graţia? Îţi propun, deci, un exerciţiu de observare al celor mai fine detalii pentru a îi da poeziei tale şi o altă dimensiune.

Un text care continuă reţeta poemului anterior: Şi totuşi… (azi, dup 4 mai/25 - Însemnare previzorie). Pe acelaşi stil, a la Jason Reynolds, o asemănare din ce în ce mai evidentă. Diferenţa dintre ultimele 2 texte semnate de maestrul Gorun Manolescu constă în faptul că actualul text e mult mai diluat faţă de cel anterior, plus că observ şi o ciudată alternare a timpurilor verbale, ba prezentul, ba imperfectul, perturbând firul narativ. La textul anterior, acţiunea era mereu la prezent, totul era mult mai clar, mult mai cursiv, mult mai percutant. Părerea mea este că trebuie să mai umblaţi la concordanţa timpurilor verbale şi să fiţi mai concis. Textul are pasaje foarte bune, care merită să fie puse în valoare. Calitatea trebuie să primeze în faţa cantităţii.

Beție, amor, sânge, Adam și Eva, am impresia că te-ai blocat pe aceste subiecte. Altceva? Istorie, călătorii, nimic?

Da-ul meu rămâne valabil, iar Doru, pe care am știut cum să-l atrag aici, a venit cu al doilea. Felicitări!

Ilie a spus, în linii mari, de ce. Mai spun că naturalețea zicerii, cursivitatea, mesajul, toate se îmbină frumos. Felicitări!