Câinele din adâncul inimii

Mi-a plăcut poemul. Este despre veşnicul conflict din noi dintre bine şi rău, despre autocontrol, despre reprimare sau eliberare. Să conştientizezi propria sălăbăticie, să ştii că poţi face rău, dar să poţi controla asta şi să acorzi prioritate binelui, este ceva colosal. Tonul, şi tragic, şi ludic, este frumos balansat, în stil sorecian. Convertirea eului sălbatic în animal a mai fost folosită în poezie, transformarea fiind în lupi, pantere, vipere, şerpi, dar asta cu câinele nu cred că am mai întâlnit-o prin lecturile mele şi mi s-a părut naturală, neforţată, adaptată locurilor noastre în care câinele este prezent pretutindeni, şi la sat, şi la oraş, vagabondând sau păzind curţi şi inimi. Felicitări!