colar gabriela

Trăiește clipa. Prinde-mi zâmbetul între gene Și mângâie -l. Stiu , Clipirile îl vor iubi noaptea Și Lumina îl va ofili dimineața, Dar taci. Nu vezi că am înflorit râzând?

copilul citea un poem cu umerii goi sprijinea cerul într-un colț de fiecare dată sângera o toamnă până dincolo de cuvânt

Eu nu mai plang cand bezna mortii ma apasa. Bolnava de cancer afectiv, Imi lingeam ranile provocate de ignoranta ta veninoasa La umbra unei letargii cronice, Si obosita asteptam antidotul. La

ca un potop de fluturi ne inundă pânâ în vârful degetelor primăvara ne furișăm în muguri de timp cu tălpile goale de ciudă ochii tristeții nu ne mai văd convertiți la tăcere ne strângem

La urma urmei litera e osul cuvântului- urlet de fiară lovită de gând, tulburare de noapte. Câtă anatomie, Doamne, într-un vers rănit!

căram un geamantan de gânduri în spatele ochelarilor de lemn primăvara se purta la fel se desprindea vertical din păntecul timpului își făcea haine verzi mirosind a prezent și a tu și totul

lumea e împărțită într-un mod ciudat nimănui nu-i este de ajuns o piatră sau rostogolirea clipei toți au nevoie de mister bunăoară somnului i s-a dat apa mie mi-ar trebui un zbor sau

Dumnezeiesc tablou cireșii cu părul în vânt și liniștea ruptă de păsări la orizont tu și inima mea și o sută de umbre în rest nici un dor doar tăcerile mele pândind cum pătrunde prin

Trezeste-ma cu-un sarut. Sa fie tandru, cu gust de cirese amare , cu miros de magnolii, si spune-mi soapte scrise pe un colt de suflet cu rosu carmin. Atinge-ma cu adierea vantului, cu

de cate ori bate clopotul linistea se revarsă pe stradă și râsul copiilor umple cerul de păsări grație și inocență pentru o singură clipă în pumni mamele adună noaptea o mie de râuri

deliciul toamnei în cămara bunicii- ispita Evei *** sunetul toamnei prin fereastra deschisă- a căzut o stea *** ocolind toamna cu aripile-n cruce- cârduri de cocori *** seară

orice poem începe cu iluzia însăși în curând mâna ta va curge pe umărul meu pe zâmbetul meu pe trupul meu pe trupul trupului meu ca o zi oarecare sunt ca un melc care-și târăște

Peste tot Croncănitul corbilor nesătui Fug . Picioarele mi-atârnă plumb, Și parcă mă arde pământul Cu flăcările pacatelor, Iadul meu, conștiința. Mi- e teamă. Împrejur,copacii, Stafii cu

vara la țară- pe umerii dealului căpițe de fân *** explozie de alb- în livada bunicii piersici în floare *** suflet rătăcit- în vechea biserică sună clopotul

Si te iubesc in genunchi. Mai mult decat ieri, Mai putin decat maine. Te iubesc Cu disperarea noptii ce se stinge Sub pleoapa ta, Si bucuria zilei ce inmugureste In surasul tau dimineata Da

Urc Zi de zi aceeasi scara, Taras,in genunchi, Agatandu-ma cu speranta de viitor. Culeg durerea de sub unghiile prezentului Netrait indeajuns , Si mai alunec odata In trecutul prea plin

Picură venin din ochii tăi reci Peste gândurile mele, Amorțind durerea Ce o simt Când te –ncolăcesti imprejuru-mi. Horcai pe gură, Viața, Si mărul e tot mai mic. Ascunsă intr-o poveste, Mor