Codrina Verdes

trupul acesta s-a golit de mine fără trucuri ieftine rătăcește când în umbrele cocorilor ce-i tot ciugulesc din zbor când apasă greu peste frunzele care îi urlă stereofonic foșnetul aș vrea

Culoarea căprui, e singura culoare născocită de iris. Cochetă de altfel, răsuflarea asta căprui, îmi transmite răzleț, desuete mărturisiri de amiază, de toamnă. Îmi aduce și unele vești despre

de aici din camera asta obscură mă simt urmărită cu fiecare lumină umbra care alunecă erotic pe tavan pe obraz claxoanele se aud în ritm de mozart îmi scutur singurătatea de pe mine ea se

De vreme m-am speriat Și de frunze căzătoare, Cât despre vremuri, ce să zic... O vremelnică-ntâmplare ?

Coridorul răsuna aritmic despre pașii noștri tăcea încurcat când ne sărutam ascultându-ne empatic emoțiile profa de mate se auzea cum extrăgea radical din amintiri iar noi continuam nestingheriți

Te-am asteptat pana ce vantul mi-a impletit parul in crengile copacilor pana ce soarele mi-a decolorat irisul pana ce genele mi-au acoperit ochii sa nu-ti mai zaresc arcusul stangaci al iubirii

în fiecare zi trece pe lângă mine un bărbat sa-mi răscolească jumătatea hoinară în fiecare zi trece peste mine o ploaie să-mi spele nopțile de prihană în fiecare zi trece

Ma misc printre culorile decolorate ale toamnei pe alei infrunzite si ruginite. Fosnetul frunzelor imi ajunge pana la glezne si chiar dincolo de ele. E un zgomot asurzitor. Nu vreau sa-mi curete

îmi mușc liniștea asta încercănată până la sângerare ei nu-i pasă de dureri savurează fiecare strop îmi promite că vom pleca împreună ca doua feline imaginare fără să ne auzim truda

uneori îmi șchioapătă gândul la tine uneori mai port eșarfă la gât uneori mă adorm primăvară-ntre perne uneori mai fredonez folk uneori îmi miros tălpile a iubire uneori nu dau bani

O zi ca oricare alta doar zarva primăverii ce îndoapă copacii cu înflorire parcă noi mai tăcuți ca altă dată totdeauna ascunși unul în mintea celuilalt fără să știm că vreodată tu ai putea să

nu te feri de gloanțele clipelor zboară-ți zborul omule prin toți porii brăzdează cu scâncetul pruncilor tăi cerul fără să te sfiești oricum Dumnezeu apasă pe trăgaci o singură dată

Pasesc pe covorul alb si moale Si zapada scartie sub talpile mele. O strivesc si mi-e mila, Urla de durerea pe care i-o pricinuiesc Dar, o forta nebanuita, Ne face sa

în miezul zilei streașina casei înlăcrimează nătâng zăpada silabisind - ca o presimțire - vine Crăciunul

Sunt momente și spații când simțim că ne curățăm de faptele noastre. Dar cine și când ne curăță de cuvintele rostite ? Am încercat să deschid temătoare, dulapul numit “cuvinte”. Nerăbdătoare,