Introspecție

Sunt momente și spații când simțim că ne curățăm de faptele noastre. Dar cine și când ne curăță de cuvintele rostite ? Am încercat să deschid temătoare, dulapul numit “cuvinte”. Nerăbdătoare, cuvintele au început s-o ia la vale. Cuvinte transpirate, spuse la ore de noapte Cuvinte pereche, numai bune de spus la ureche Cuvinte calde, mângâiate de șoapte Unele cam pătate, rușinate de fapte Altele cam tocite, spuse și neauzite Cuvinte nespuse, cuprinse de umbre Cuvinte zidite, emanând răni fruste Cuvinte ardente, ce mă frig la degete Unele prea cochete dar fără pereche Altele irespirabile, împovărate si dezagreabile Cuvinte deșarte, bine împachetate Cuvinte blazate, cu fundită la spate Cuvinte înlăcrimate, de vreme uscate Unele împrumutate, ușor periate Altele prefăcute, ridate și slute. Cuvinte tâlhărite, cu săgeți înfipte Cuvinte colțuroase, rănind cand sunt scoase Cuvinte poroase, absorbind ore toarse... Cineva mă strigă pe nume, apoi pe prenume. Brusc, o aud poreclindu-mă: Þuguiatoooooooo, unde ți-e gândul ? Tresar, și-mi dau seama Că eram aproape de vama Cu absolutul ceresc Și-ncerc să mă trezesc. Adun în grabă cuvintele de la uscat Le iau la împachetat Le perii ușor, unele chiar mă dor Și răspund c-un oftat: Interesant, mai aveam puțin și plecam în neant ! Dar cuminte cum mă știu, Îmi iau primăvara-n cap Și promit să nu mai deschid vreun dulap. Mai bine-aș chema un cal să-mi pască. Cuvintele frumoase și urâte nu sunt chiar atât de ușor de separat așa cum am fost învățați. Limita dintre ele e imperceptibilă. Cuvintele ne împovărează, atârnând de gât ca o piatra, fără ca cineva din exterior să ne poată ușura suferința. 01.04.2004