Claudiu Tosa

Am făcut un exercițiu de imaginație și am citit textul fără prima propoziție, e proză în toată regula.

Având în vedere că am lipsit 8 ani, nici nu se putea să nu mă apuc să citesc texte din urmă. Despre rescris nu știu ce să zic, mie îmi place așa cum este, nu m-aș băga să-l transform complet, și-ar pierde tot farmecul. E un text fluid, firesc, în spatele căruia nu e tehnică sau vreo intenție de a obține ceva neapărat. Lucru care îl face special. Recunosc, am și eu unele pe care le-aș rescrie complet. Pe de altă parte, imperfecte sau eșuate, textele astea sunt check pointuri despre anumite momente de-ale noastre în viață care nu ne-ar mai fi evocate la fel de bine și fidel daca le-am trece prin filtrul pretențiilor de acum. Printre altele, pomeul ăsta mi-a transmis o stare drăgută de optimism și asumare. Tocmai de aia unele expresii care la prima vedere sunt poate un pic prea „dulci” nu mă deranjează deloc de fapt.

Am încercat adineauri de pe mai multe browsere, dar apare un 403 Forbidden, You don't have permission to access /mod/textedit.php on this server. Ar fi bine dacă s-ar putea remedia.

Așa l-am citit eu, ce am eliminat mi s-a părut fie inutil, fie că-l fragmentează, fie că-l face previzibil:


Crezi că m-aș îndrăgosti de cineva care bea bere la terase, în tricou și adidași,
Crezi că m-aș îndrăgosti de cineva care înjură și care nu a auzit de
Paralaxă sau de Kepler 78b, nu, dacă minte să o facă inteligent
Să-mi spună că a fost la cer și a dat mâna cu Dumnezeu, că trupul meu
E o claviatură și mâinile lui mai au de învățat, să aibă o imunitate foarte bună
Prezența mea radioactivă l-ar putea tulbura, de chestii minore, făcut cafea
În spatele meu e un mecanism invizibil
Pe care ar trebui să-l vadă de câte ori mă atinge și pentru asta l-aș minți că îl iubesc
Seara să se uite la mine când îmi schimb pielea și mă bag în pat
Să-mi spună stai nemișcată vreau să îți scriu un poem, să fugă repede să ia pix și foaie
Uneori mi-ar putea scrie direct pe epidermă, e de preferat dimineața
Cearceaful ar fi impregnat cu povestea lui, a mea sau cine știe ce alte sensuri
Mai găsesc peste noapte, crezi că m-aș putea îndrăgosti de cineva căruia îi e frică
De Africa și pentru care viața înseamnă doar birou și femei office care-i aduc cafele
Crezi că m-aș putea îndrăgosti de un tip care stă online și are cont de socializare
Unde-și pune poze și citate, no way, ar trebui să-i placă tehnologia, noile descoperiri
La prima oră să fie la el pe masă, să fie abonat la nasa.gov, să treacă prin librării
Chiar dacă nu are bani, să meargă pe jos să se lovească de oameni sau cu tramvaiul
Sau mai ales cu acel mijloc subtil de a călători clandestin în inima mea, să caute
Noi straturi de fericire, să le aducă la suprafață, să știe să sape grădina, să-i placă
Strugurii, pisicile, în momentele când vine furtuna să nu se panicheze
M-aș putea îndrăgosti de cineva care-mi întinde palma goală și-mi spune că de fapt
În ea ar fi o inimă roșie, frumoasă, plină de viață
În creierul meu ar apărea subit o inimă roșie, frumoasă, plină de viață,
aș zâmbi


Mi s-a părut o bucată scrisă dintr-o suflare, fără să se fi stat prea mult pe gânduri. Un poem la limita romanticului confesional pentru care trec peste expresia „trupul meu e o claviatură” (care poate în alt context m-ar fi făcut să îi dau o conotație telenovelistă) și dincolo de care văd o imagine dinamică, vie, care nu caută nici să impresioneze dar nici să inducă vreo stare de lamentare, ci nu face altceva decât să redea fidel o stare cât se poate de autentică.

Un text șmecher până la versul cu călugărițele, mă uitam deja după căsuța pe care trebuie s-o bifez pentru stea. Dar de acolo m-a pierdut complet. Nu că ar fi rău scrisă partea aia dar pare din alt film. Poate îl rescrii într-o zi, ar fi păcat să rămănă așa sincer. Altfel, nu mă gândeam c-o să te mai găsesc pe aici. Poate mai scrii. Întotdeauna am găsit ceva plin de inspirație în textele tale.

Întotdeauna am considerat „poemele vizuale” sau setupurile media care includ poezie, o simplă gaselniță în spatele căreia nu stă decât oportunismul și nesiguranța cu privire la calitatea propriilor texte. Ideea de a augmenta conținutul unei poezii prin coloană sonoră e în realitate un stereotip. Păi facem asta oricum când citim ceva și alegem să ascultăm muzică pe fundal spre exemplu. Mi se pare chiar enervant să fiu forțat să citesc ceva pe muzica pe care o vrea autorul. Măcar de ar fi ceva făcut de el in Cubase, Ableton sau Fruity Loops. În ceea ce privește partea vizuală, acolo lucrurile stau tocmai invers: trebuie să vii cu ceva cu adevărat deosebit pentru a face diferența.
Un simplu exemplu:

https://www.youtube.com/watch?v=JW12Ealvj0s

Trecând peste partea „audiovizuală” (care nu e decât un cântec care rulează pe fundal) și oprindu-mă la textul afișat, conținutul pare expresia unui infantilism absolut la granița dintre neputință literară și abstinență neuronală. Singurul lucru pe care postarea asta mi l-a transmis e faptul că atunci când autorul se simte bun, izbește cu pula în uși și alte obiecte, timp în care se resimte, gândindu-se că poate totuși unora nu le place melodia de pe fundal. Ăsta nu e tablou poetic, ci tablou clinic, mai degrabă înrudit cu schizofrenia.

E un text care la mine nu a ajuns. Putea să se oprească după o strofă, două sau nouă, nu ar fi făcut diferența pentru că în realitate nu exprimă mai nimic - pentru mine. E ușor presărat cu tentative de „consecvență” - dar care eșuează lamentabil - doar de dragul de a mai arunca la bătaie câte o imagine nouă, care mai mult fragmentează decât să adauge ceva. Acum 10 ani nu m-aș fi gândit că aș putea vreodată să rezonez cu optica lui Nache Mamier Angela. Întâmplător sau poate nu, mă identific cu ea. Cât despre „cuțitul” din Brăila, pare mai degrabă băgat în poem din dorința de a compensa lipsuri calitative evidente. Noroc că am amintiri frumoase cu un cuțitar din Brăila cu care m-am bătut cu mulți ani în urmă în Kilometrul 5; altfel elementul cuțitului îmi strica percepția despre Brăila.

Am trecut prin ultimele postări cu maxime sperând să găsesc ceva mai diferit, mai cu substanță. Până la urmă m-am dat bătut concluzionând că poate este totuși un exercițiu de autoterapie. E un discurs mult prea mecanicizat și ermetic, sec, lipsit de substanță. Nu mă înțelege greșit, pentru tine cu siguranță există substanța, dar e necesar ca luminița de la capătul tunelului să fie vizibilă și pentru ceilalți. Pentru mine personal, capătul pare mai negru decât tot tunelul.

E o confesiune dar nu o poezie. Singura imagine, să spunem notabilă, e cea din final. În mod cert, există o încărcătură emoțională și personală foarte mare pe care o recunosc și care, în general, ne face să vedem în ce scriem mai mult decât este. Cu toate astea e un text de la care poți pleca pentru a scrie ceva un pic mai puțin direct, mai puțin explicativ și cu mult mai puține repetiții (vezi sărut și buze). Ar fi drăguț dacă toată partea cu sărutatul s-ar înțelege, fără să se scrie la propriu despre ea, de exemplu.

Cu două zile în urmă te-am ascultat pe parcursul înregistrării triplei lansări de carte de la Mangalia, postate pe youtube. Motiv pentru care la citirea textului ăsta mi-a fost foarte ușor să-mi imaginez cum ți-ai citi poemul. Îmi place această ea hiperboreică care pare un fel de magnet al sensibilității, atemporală, aflată cumva într-un pelerinaj al căutării de sine. E greu în general să insiști pe un personaj investindu-l constant cu calități și atribute mai bine de jumătate de text, fără să te repeți sau să-ți îngreunezi poemul, fixându-te pe o stare de crescendo menită să țină cititorul în priză. Nu este cazul aici, unde textul curge natural și unde simți că ești pus în fața unui tablou viu, care începe, se termină și o ia mereu de la capăt ori de câte ori citești.

Dacă nu era comentariul lui răzvan, pe a cărei pagină eram întâmplător, nu aș fi citit probabil textul. Deci răzvan are și el un merit indiscutabil :)
Soiul ăsta de romantism, de nostalgie din străfundul maturității, care mizează mai mult pe ansamblul tabloului și mult mai puțin pe construcții spectaculoase (folosind un limbaj simplu) îmi câștigă toată atenția și m-a făcut să citesc poemul de mai multe ori. În tot puzzle-ul de imagini, cea a maieurilor din șifonier m-a făcut să zâmbesc și cred că e preferata mea. Nu în ultimul rând, textul are un impact vizual foarte puternic asupra mea, în sensul că fiecare vers completează imaginea de bază și sfârșesc în cele din urmă prin a-mi imagina locul în care se petrec toate cele spuse de tine. Inclusiv celebra supă de ciuperci. E o lectură asemenea unei guri de aer proaspăt. Nimic greoi, nimic forțat.

Un text cu adevărat sublim. Mi-a plăcut foarte mult iar fiecare vers a reușit să-mi transmită o stare de tensiune atât cât să mă facă să mă întreb constant oare ce urmează după. Descrierea fetei e atât de naturală, firească, iar fiecare cuvânt extinde și mai mult o imagine asemănătoare unei lumini care pare să se reverse din ce în ce mai mult, din ce în ce mai puternic peste mintea cititorului care sfârșește cumva prin a fi încolțit de prezența feminină epică. Cred că la momentul „dacă nimic[...]” are loc o trecerea prea bruscă din registrul persoanei a treia în celei întâi, lucru care crează senzația unei ruperi lirice, un fel de grabă (sau poate nevoia de a spune o dată ceva, fără menajamente). Mi-ar fi plăcut ca trecerea respectivă să fie mai lină, mai naturală. Oricum, multe poeme pe care le scriem sfârșesc deseori prin a fi mai târziu modificate. Și indiferent dacă asta se va îmtâmpla sau nu, ceea ce eu cred că ar putea fi îmbunătâțit este net inferior față de ce mi se pare foarte reușit, prin urmare, cred că poemul tău merită citit și mă bucur că l-am descoperit.

Un text care îți cam poate face orice, numai să te lase indiferent nu cred că reușește. Trecând peste naturalețea și ușurința cu care este scris, m-aș concentra pe crescendoul subliminal de pe fundalul amintirilor care în realitate nu reprezintă decât o expresie a maturizării personajului central, acesta trecând într-o manieră lină, insesizabilă, de la văzutul de filme pe furiș și tancurile scuipătoare de foc la mâna Anei. Un fel de drum spre maturitate și cunoaștere de sine. Textul are o voce autentică, distinctă, care denotă siguranță, precizie și mai ales o senzorialitate fină, în ciuda limbajului simplu, comun, folosit. Îmi place foarte mult finalul, în care e mai multă poezie decât într-o groază de texte pe care le-am citit în ultima vreme.
P.S: Aveam două discuri cu Amza Pelea, știam aproape totul pe de rost. Le recitam alor mei.

Maria, poate mă crezi sau poate nu, dar din cele 8 comentarii lăsate de tine tot nu am înțeles ce nu e pe placul tău în ceea ce privește textul. Nu că aș dori să te contrazic, doar eram curios să înțeleg ce nu ți s-a părut potrivit. Sunt o persoană foarte deschisă opticilor diverse. Nu intru în discuție despre observațiile laterale (Dostoievski, etc) tocmai pentru că nu am înțeles despre ce e vorba de fapt și aș avea senzația că am plecat să cumpăr ouă dar am sfârșit prin a culege panseluțe :)

Dar atunci despre ce e vorba?

în timp ce mâncam o supă fierbinte. Mi-a plăcut foarte mult. Este autentic, frust și mai ales reușește să creeze o atmosferă naturală cu imagini care se leagă într-un mod firesc, reușind să redea o amintire într-o manieră cât se poate de reală. Textul l-am citit datorită stelei lui Emilian și nu am apucat să îi văd titlul, motiv pentru care direcția în care a virat aproape de jumătate m-a surprins, efectul fiind și mai tare. Ăsta e și motivul pentru care eu personal aș schimba titlul în ceva care nu anunță despre ce e vorba și nici nu dă vreun indiciu. Emilian are dreptate, e o temă despre care se poate scrie la infinit dar textul ăsta are ceva special.
Recunosc că am rezonat și din alte motive. În decembrie anul trecut ascultam des genericul de la Telecinemateca, This is my song, și stăteam foarte des cu ochii pe înregistrarea asta cu Celibidache, un om genial (o bucată care cu mult timp în urmă mi-ar fi pus răbdarea la încercare):
https://www.youtube.com/watch?v=gy5Ve3338-E

Nu am vazut-o pe Ottilia insinuând că ar fi „genială”, prin urmare nu înțeleg de unde concluzia că ea ar pretinde lucrul ăsta. Doar pentru că nu e de acord cu părerea ta?
În același timp nu pricep de ce ai nevoie de 3 comentarii pentru a spune că textul de față nu ajunge la tine. Și ce legătură are faptul că Ottilia are 1000+ texte sau 100+ ? Asta e o răutate gratuită. Și Nichita Stănescu are o sumedenie de grozăvii scrise într-un număr destul de mare. Dar așa cum Ottilia nu e Nichita Stănescu, nici Nichita nu e Ottilia, iar faptul că o parte a operei tale beneficiază de recunoașterea de rigoare nu înseamnă că nu ești pasibil să produci și rebuturi. Prin urmare, simpla idee de a-i spune cuiva că scrie prea mult e un fel de atentat la libertatea personală de a fi. Poți afirma că cineva publică cu prea mare ușurință și ar trebui să fie mai selectiv, dar nu că scrie prea mult. Pentru unii din noi scrisul are rol terapeutic, poate fi un exercițiu social, o reconfirmare a anumitor stări de fapt, ș.a.m.d. La fel e cazul foarte multor mari poeți sau scriitori care scriau fix că nu mai puteau ei de grija genialității sau a contribuției la literatura mondială. Bădărănia miniaturală cu centurista mi se pare inutilă. Vine din înțelepciunea acumulată de-a lungul celor 200 de texte scrise în 20 de ani? Prefer totuși bun simțul din spatele a 1408 texte decât derapajul gratuit din spatele a 200.

Textul are ceva care îmi place. E un discurs autobiografic care ar putea scoate mult mai mult. Și finalul mi se pare drăgut dar, simt că întreaga scriere se zbate la limita infantilității datorită lungimii, dublată de anumite descrieri care după părerea mea nu sunt necesare și din care rezultă o amestecătură de fapte ce nu se pot lega între ele.

Mărturisesc că nu m-a prins. E un text mult prea „astral”. Devine foarte limpede la un moment dat că s-a început cu figurații stelare și că procedeul va fi folosit până la sfârșit, ceea ce transformă lectura într-una foarte previzibilă. Strofa numărul 2 pare să aibă ceva clar la început dar ulterior îmi crează senzația de intertext, neputând conecta nimic din ea cu prima sau ultima bucată.

Trebuie să recunosc că atenția mi s-a oprit exact pe imaginea evocată de Gela. Am zăbovit asupra ei și am recitit poemul de câteva ori.
Căzutul acelor frunze este nucleul textului. E un marker sublim încărcat cu nostalgie, maturitate și un soi de farmec al simplului. Imaginea chiar mi-a evocat un fragment dintr-o nuvelă de Cehov în care la sfârșitul textului apare o descriere similară. Poemul tău dă senzația unei priviri cu fast forward în viața cuiva, de la adolescență până la o vârstă târzie, într-o manieră cuminte, vărsându-și sensul asemenea unui fir de apă care se scurge printre pietre în ceva cu mult mai mare și mai profund. Scrisul tău s-a schimbat de-a lungul anilor, îl percep foarte natural și asumat, clar definit de un stil propriu care mizează pe autenticitate și deloc pe aparențe.