tehno_love

Întotdeauna am considerat „poemele vizuale” sau setupurile media care includ poezie, o simplă gaselniță în spatele căreia nu stă decât oportunismul și nesiguranța cu privire la calitatea propriilor texte. Ideea de a augmenta conținutul unei poezii prin coloană sonoră e în realitate un stereotip. Păi facem asta oricum când citim ceva și alegem să ascultăm muzică pe fundal spre exemplu. Mi se pare chiar enervant să fiu forțat să citesc ceva pe muzica pe care o vrea autorul. Măcar de ar fi ceva făcut de el in Cubase, Ableton sau Fruity Loops. În ceea ce privește partea vizuală, acolo lucrurile stau tocmai invers: trebuie să vii cu ceva cu adevărat deosebit pentru a face diferența.
Un simplu exemplu:

https://www.youtube.com/watch?v=JW12Ealvj0s

Trecând peste partea „audiovizuală” (care nu e decât un cântec care rulează pe fundal) și oprindu-mă la textul afișat, conținutul pare expresia unui infantilism absolut la granița dintre neputință literară și abstinență neuronală. Singurul lucru pe care postarea asta mi l-a transmis e faptul că atunci când autorul se simte bun, izbește cu pula în uși și alte obiecte, timp în care se resimte, gândindu-se că poate totuși unora nu le place melodia de pe fundal. Ăsta nu e tablou poetic, ci tablou clinic, mai degrabă înrudit cu schizofrenia.