Poezie
Infinit
1 min lectură·
Mediu
aburii s-au făcut solzi ne loveau pe obraji ne răneau buzele
nimeni nu inventase un perpetuum pentru clipele acelea în care
zimții erau tot mai aproape ne sfârtecau trupurile până la os până la
suflet atârnam unul în altul fiecare retină își desena propria groază
ultima zvâcnire în cineștiece vis al altcuiva sau ceea ce numim
amintire atunci totul s-a prefăcut și infinit de limpede ne vedeam gândul
întreg se spărgea în cristale eram perfecți ne înlănțuiam în fractali
ți-am spus ca ne vom smulge din cuie și vom alerga
până la margine până la marginea marginii
atunci sângele s-a întors în noi ca într-o clepsidră răsturnată
085271
0

Ea coboară pe o scară a lui Iacob dinspre cer spre fântână, ea parcurge un drum clepsidrian dinspre un tărâm spre celălalt, pentru că mai apoi va avea să se scurgă invers. E drumul pe care orice ființă îl învață pe de rost. Dinspre infinit spre finit, dinspre transcendent spre imanent, dinspre suflet spre carne, știind bine că imediat ajunsă acolo va trebui să urce/coboare, din nou, invers. Omul, clepsidră universală, măsurând existența în perpetue întoarceri. Poate că asta suntem.