Ciprian Begu

Cu dosul palmei se șterse la bot de grăsimea de la mici. Apoi se duse la marginea râpei și începu să arunce cu toată forța pietre în Olt. Bâldâbac, o dată. Bâldâbâc, a doua oară... Îi plăcea să

Nu mă pot bucura de bucurie. Succesul mușcă din mine ca un blestem.

Monșer, pardon, șerșe\'-batistă, așa, Deci, Cum Fuco trata în alb, Sunt pritonituit de evlavie docenă. O cafea, ești mare, domnul meu! Ce-ți spuneam... În creuzetul sublimării schematice Zace

Bătrâne legi scot leușteanul veșnic verde. Totuși, adidasul misticului toboșar A fost împins din stânci, în peșteri uleioase Văzându-și soarta precupețită des. Aud un

Meschin sunt eu să te bârfesc în gânduri În slăbiciunea mea de trestie de baltă. Sunt un bastard, un cerşetor ce dorm pe scânduri, Pe lângă tine-o plută

Cerul fumeaza nori in spatele casei Frecându-și coatele de tejgheaua munților. Se innălbesc paharele cu spumă, Raiul curge la vale cu îngeri, Ceața cade din tavan Pe masa cu scrumierele

Trimis de Emi: 1/1 Sunt momente în care simți până-n fundul creierului cum viața te apasă. Momente în care nu poți să reacționezi decât cu un oftat de neputință. Ajungi să te simți ca și când ai fi

Înainte ca un om să încerce să înțeleagă lucruri legate de un posibil suprem în afara lui, prima oară trebuie să se înțeleagă pe sine. A urma îndemnul lui Socrate nu este niciodată un clișeu ieftin.

M-am trezit dintr-un vis cu portocale, în lada de gunoi a Bucureștiului, între zidurile mele confort II. Dintre toți, cel mai bun prieten mi-e cerul, care îmi bate la fereastra cu albastru în

Pe artere fac depuneri de tine. Nervii-s la pământ, încurcați printre țesuturi adipoase, musculoase, mielioase, cu neuroni nedumeriți uitându-se unul la altul ca doi fundași depășiți de

Interviu cu prof. univ. Marius Crișan (secția Calculatoare, Universitatea Politehnica din Timișoara), vineri 25 noiembrie 2005. Extrase: *„Filozofia ne impune un absolut, o cauză primă,

La malul dinspre ziuă Visele se sparg în șoaptă Pe plajele dimineții. La malul dinspre eternitate Herghelii înspumate de vieți se sparg De stâncile morții

In stradă chipurile sunt Cărate prin șanțuri și scurgeri De fecale spre Dunăre și-apoi Pe sub graniță

Frunzele își fac datoria de a fi frunze să ne-ntristăm noi când cad toamna din copaci și se înmormântează în pământul care se preface că e pământ, facându-și datoria de a ne susține. Avem

Gânduri se izbesc De stânci Gura caută buze De prăpastie Creieri se împrăștie Printre flori Mirosind acum A panseluțe

Pentru pești toți oamenii Sunt pescari, așa cum Pentru porci, oamenii sunt Teroriști care, de Crăciun, Le taie jugulara, în numele Domnului. Pentru vulturi oamenii sunt de

Am căzut pe scări Și m-am trezit bătrîn. Am vrut să-mi amintesc ceva, Dar gîndurile îmi atîrnau La gură. Am strîns din pumni Și am simțit sudoare Căci acolo, într-un buchet de

Aerul mă sculpteaza cu vînt, Crengi mă cheama în brațele lor, Stâncile se cațără pe lângă mine, Iar sulițe de pin păzesc copacii, dedesubt. O prăpastie verde se prabușește spre mine. N-am mai

Eu sunt amăgirea, speranța și visul Sunt capătul cunoașterii și esența ei pură Urmîndu-ma vei vedea Paradisul Și te vei sfărîma de roca lui dură Căci raiul și iadul sunt cămările mele Săpate

Trenuri îmi plâng în gară Vagoane de lacrimi ruginite, Iar peronul se spală de chiștoace De la ultimul accelerat

Gîndurile noastre se țin de mînă Ca doi copii care trec strada Cu frică să nu-l calce mașina Pe celălalt. Fiorii mei și-ai tăi se intîlnesc Ca vocile într-o peșteră În care doi copii s-au

Un pod venețian îmi strică armonia, Gondole trec în șuierat de tren, Aștept ca, din miros de apă, s-apară poezia, Iar japonezii-mi cîntă un refren Canalul taie lumea-n două Și bărcile

O herghelie de valuri Tîrcolitoare și ademenitoare Tropăie pe tavanul fals Al gîndurilor mele. Puhoiul de cai înspumați Mă scurge la vale. Mă agăț de umbra unui pom, Dar nara mării freamată