Nu-mi amintesc să fi fost răsăritul
Lumina ne-a dus în eroare, cu raze pale ivite de sub scoici
Purtam costumul de baie pe dedesubt cu speranța că o dată și-o dată o să învăț
Să înot
Nu-mi
cineva îmi scrie fusta plisată rotindu-se în jurul tău
mâna cu unghia crăpată care se desprinde de mâna ta ca să-ți arate
luna
gândul de ați vorbi despre constelații și renunțarea din motiv de
În diminețile în care nu mai merg la școală,
Nu-mi mai îndes manualele și caietele pre-liniate în geantă
Nu-mi mai dau ochii cu dermatograf
Și nu-mi mai pun blugii cu talie joasă și tricoul cu
Ar fi o casă împrejmuită de sârme cu rufe albe
Vântul le-ar ridica în jete și țesătura ar ondula nisipul
Tălpile noastre ar avea urme de pulbere anti-alunecare
Ne-am pune aripi unul altuia cu
Ochii îi închid
Mi-i cobor deasupra buzei
În mijlocul gâtului întins
Pe clavicule
Până în piept
Întorc globurile oculare
Făcute din zahăr și mentă
Spre interior
Acolo cântă canari
Cu
Credeam că pot să încap în costumele tale vechi
În paltonul de stofă agățat în odaie
Ca un om impozant
Cu batistă albă
La piept.
Credeam că pot să încap
În magazia ta fără ferestre
Printre
Am mâinile uscate
Ca niște coji de pere
Într-un coș de nuiele
Despletit la toartă
Am gânduri departe
Cu tine de mână
Tu-mi faci cea mai bună
Pădure să-alerg
Arunci smocuri de brazi
Ghinde
Aștept des.
Mi se pare că aud uși deschizându-se,
pași venind spre mine,
mâini care mă îmbrățișează când dorm.
Aștept o cană de ceai când nu mă simt prea bine,
să fie vasele spălate în
Femeile aruncă apele murdare,
se scurg prin rotițe de metal,
sub clădirea albă, trec în canalizare.
Femeile își prind părul cu elastice rărite la capete
Râd și povestesc despre copiii
Ciudate sunt mamele când au fiicele lor.
Sunt doar ale lor, renunțând la ele însele
Niște ferestre la vagonul de dormit, ca să vezi tu picăturile de apă
De aproape.
Numele nu mai contează, sunt
Plutesc. Florile de nufăr din plastic
o cadă-dovadă că spumantul n-are
Nici un efect.
Mă-ntreb cum să intensific culorile,
cum să strecor o lumină pe sub ușă
cum să dau acestui tablou
Memoria unui anumit tip de pește
Nu oricare. Unul cu rămășițe de celule pulmonare
În cerc, în cerc, uite cum dă din aripioare
Așa. Lasă-ți capul peste acvariu
Și privește în irișii lui
-Oare cum se numește moțata aia mică de pe creangă, de cântă așa pițigăiat?
-Tocmai pe mine ți-ai găsit să mă întrebi? Doar știi că n-am putut niciodată în viața mea să recunosc păsările după felul
Pălăvrăgim despre soartă cu picioarele atârnând pe acoperișul unui bloc
am căzut de acord că ne plac tricourile dungate cu buzunărașe în față
în care nu încape nici mai mult nici mai puțin decât o
Dacă m-ai întreba din când în când cum mă simt
Poate am realiza că semănăm destul de bine.
Nici mie, nici ție nu ne place să plângem,
dacă plânsul nu-i de fericire.
Nu ne place să stăm
Delicatețea și dezgustul,
doi D sub formă de statui de femei
Pe bulevardul principal din orașul Bărbaților.
Azi e mai călduț afară și ne-am hotărât să ne lăsăm
puful subțiorii să transpire ca
-Uite-mă! Sunt aici! Nu mai sunt!
Cucu-bau! Hei! Uite-mă, sunt aici,
Nu mai sunt, nu mai sunt.
-Ba ești, pot să te văd în oglindă,
îți văd sânii cum dau pe afară din cămașa de noapte,
lăsă
-Cântecul ăsta mi-e cunoscut, a spus ea adâncindu-și degetele printre nodurile cozii părului.
Mi-amintește de nopțile din camera mea pe vremea când eram adolescentă și stăteam cu căștile pe
Vulpea s-a strecurat în casă. Era aproape miezul nopții și ea își inspecta pulpele de sub cămașa de noapte, sub lumina puricoasă a veiozei. Cine-i acolo? A strigat? Cine-i acolo? I-a răspuns
-De unde vii tu?
-De pe Planeta Tămăduirii. Am plecat pe o rază de lună, călare, și m-am așezat la geamul tău
din întâmplare.
N-aveam unde să m-așez în aterizare.
-Mi se pare că ai un puloveraș
Te-aș lua cu mine într-un vas de porțelan albastru
Să ne rostogolim în el ca două zaruri într-o pălărie
Să ne prindem de șireturile verzui de la tenișii
Pe care i-am purtat astă vară când fugeam
Cândva, pe o insulă sub formă de coadă de pește, trăiau doi oameni cu ochii cusuți. El era frumos și înalt până la cer, cu mâinile mari și, din când în când, îl usturau buzele. Nici ea nu era prea
Să punem puțin polen pe-o aripă de albină
și să ne urcăm pe-un deal să vedem cerul mai de-aproape!
Să facem ce?
Să ne prefacem că suntem doi astronauți
Care-au uitat drumul spre casă și care
Ea stânge în mână un buchet de măceșe
Respiră din ce în ce mai rar și-ți șoptește la ureche
-Uite, geamurile au transpirat, miroase a gălbenele
Umbrele fac iepurași și mi-e groaznic de dor de