Poezie
Mamele
2 min lectură·
Mediu
Ciudate sunt mamele când au fiicele lor.
Sunt doar ale lor, renunțând la ele însele
Niște ferestre la vagonul de dormit, ca să vezi tu picăturile de apă
De aproape.
Numele nu mai contează, sunt mamele cuiva care mușcă din viață
O piersică prea coaptă, scuipată și strânsă de pe jos
Cu fusta suflecată, de mamele care așteaptă lângă ușă,
Pregătite de atac, cu unghiile nefăcute și date strâmb cu ruj.
Pare că ele n-au avut vreodată vise, n-au avut șlițuri la fuste,
Au fost dintotdeauna mame,
cu ochii îndreptați spre ceas
întorcând clătite cu lapte din soia.
Sfaturile sunt spuse în șoaptă, neconvins
“Ce știu eu, mamă? O să fie bine.”
Ele știu că întotdeauna o să fie bine mai devreme sau mai târziu...
Știu să aprindă focul din două pietre vărgate.
La capătul lor se face lumină și în mâinile lor stă toată viața...
Până la urmă, cum ai putea să le judeci când ascultă umflate de plâns
“Groparul” lui Irina Loghin?
Dacă le-ai putea pune timp într-o floare, le-ai face o grădină
Cu un lac în mijloc, să-și scalde trupul lăptos
Să le vezi pistruii de pe umeri nedați cu parfum
De vreo douăzeci de ani. Le-ai săruta picioarele veștejite
Le-ai spune că nimic în lume nu scânteiază în întuneric
Cum o face iubirea plăpândă din inima lor.
Le-ai spune să se liniștească
Să facă o dată controlul ăla ginecologic, să plece în vacanțe și să-și citească
romanele de dragoste,
să-și cumpere rochii de in și să traverseze marea
cu picioarele goale, ca și când Isus ar fi fost femeie.
Mamele, ciudate ființe, cu tot lăuntrul lor pe afară
Dulcețuri de nuci legate strâns cu sforicică.
001414
0