Oamenii cu ochii cusuți

Cândva, pe o insulă sub formă de coadă de pește, trăiau doi oameni cu ochii cusuți. El era frumos și înalt până la cer, cu mâinile mari și, din când în când, îl usturau buzele. Nici ea nu era prea mărunțică, dar și-ar fi dorit să fie, fiindcă atunci când era mică asculta cu drag povestea Degețicăi spusă de mama ei. Oamenii cusuți la ochi aveau o casă înconjurată de zarzări. V-ați putea întreba dacă zarzării pot trăi pe insule. Asta mă întreb și eu. Lângă zarzări aveau plantate fix cinci cuiburi de căpșuni, la o distanță de 9 centimetri unul de celălalt, în jurul fiecărui copac. Ea uda florile în fiecare dimineață și cânta. Îi plăcea să-și imagineze cum se prelinge roua pe frunzele copacilor și ale căpșunilor fiindcă îi amintea de lacrimi. Apoi se așeza pe un fotoliu vechi și plouat din curte și își imagina că citește și că trec păsări pe deasupra ei. Din două în două ore se ducea la fântână să-și spele picioarele. Nu-i plăcea ideea că ar putea avea picioarele murdare. El sorbea lapte cald dintr-o cană puțin ciobită, în fiecare dimineață. Era cel mai bun lapte fiindcă, de fiecare dată, avea puțin caimac grăsuț pe deasupra. Iubea culoarea caimacului și se gândea la ea vreo oră și 5 minute, după care se încălța și se plimba în jurul zarzărilor. 1, 2, 3 și tot așa, îi număra pe toți șapte. Apoi o lua de la capăt și număra cuiburile de căpșuni. Le atingea frunzulițele cu buricele degetelor și le saluta, scoțându-și pălăria. În zilele de duminică se întindea pe pământ și atingea căpșunile cu buzele, apoi sărea și atingea zarzărele cu buzele. Asta îl făcea să nu mai simtă usturime pentru câteva clipe. Se înfuria foarte tare când știa că o căpșună sau o zărzărică ar trebui să fie într-un anumit loc și nu era fiindcă o zgâlțâise vântul sau se uscase și căzuse. Atunci îl usturau buzele și mai tare. Într-o seară, după ce pierduse 3 căpșuni și 3 zărzărele, a intrat în casă. Ea îl aștepta cu mâinile ridicate ca să-i pipăie cusăturile ochilor, așa cum făcea în fiecare seară. El se culcă cu spatele. Ea a rămas așa, cu mâinile ridicate, toată noaptea. O dureau groaznic mâinile și ei îi plăcea, fiindcă și asta îi amintea de lacrimi. A doua zi ea n-a mai vrut să creadă că păsările trec pe deasupra ei. A vrut să-i spună ceva, să-l întrebe ce se întâmplase cu el cu o noapte în urmă, dar în loc de asta, a pipăit până la un sertar mic al noptierei și a scos acul și ața. Zărzărele au fost toate la locul lor în ziua următoare, iar pe căpșuni nu era pic de noroi. El a intrat seara în casă, fericit. A ridicat mâinile spre ea și n-a simțit însă nici un deget. A strigat-o, a întrebat-o, i-a povestit despre frunze, dar ea nu i-a răspuns. Dacă ar fi atins buzele ei cu buzele lui ar fi simțit cusăturile de pe ele și ar fi știut. Dar, în clipa aceea, buzele nu-l usturau.