Poezie
monotonie
2 min lectură·
Mediu
-Uite-mă! Sunt aici! Nu mai sunt!
Cucu-bau! Hei! Uite-mă, sunt aici,
Nu mai sunt, nu mai sunt.
-Ba ești, pot să te văd în oglindă,
îți văd sânii cum dau pe afară din cămașa de noapte,
lăsă porcăriile astea, jucăriile astea delicate
ca dantela chiloților. Vino râzând
pe strada ascunsă a camerei...
Pașii tăi răscolesc al doilea fel de sânge
din mine.
Te-am ghicit, nu roși că mă plictisești
ce tot atâta tura-bura? Ce te tot ascunzi
de parcă nu ți-aș ști cusăturile coastelor,
sămânța adormită din mijlocul pântecului,
mă aburești și, doar ca să nu-ți fac jocul
mă duc în bucătărie să umplu un ibric cu apă
și să-ți arăt cum împroșcă apa
picături fierbinți când fierbe,
doar ca să-ți fac în ciudă, șarpe cu două limbi.
-Uite-mă, nu mă mai vezi, așa-i?
Povestea asta cu apa mi-ar fi plăcut să curgă
de pe buzele tale, într-o duminică, la amiază
când vecinii tac, adunați pe la televizoare,
dar tu, nu și nu, tu vrei un fel de ploaie acidă
care să roadă din carnea mea până la îmbătrânire.
Mi-ar fi plăcut să nu mă vezi și să mă cauți
cu o sete dulce și lichidă.
dar
Uită-te în jur. Pereții au mușchi verzi, străvezii
pe oglindă păienjenii țes pânze
și noi ne uităm unul la altul
desfăcuți
ca o sticlă de vin răsuflată
de parcă rușinea de noi înșine
ne adoarme noaptea.
-Uită-te, pentru Dumnezeul tău, la mine
uită-te, nu mă ascund, decât puțin,
așa,
cât să mă mai descoperi o dată.
001.841
0