cezara răducu

ciorile își tăiau umbre în sângele zilei icoanele purtau doliu dumnezeu se făcea bucăți cu fiecare rugă zăpada avea gust de lut în gura pruncului îngânam cerului: pune-mi mamă alte

am găsit un poem mai vechi m-am uitat la el s-a uitat la mine iubesc numai ce nu-mi aduce aminte de vreo durere nu mai simt oamenii doar sub umărul stâng parcă aș avea o bucată de

ninge oranj, poemule să nu mă întrebi de ce oranj de ce îți spun așa doar pentru că abia am ajuns la acest cuvânt deocamdată ninge oranj, poemule tăieturi de îngeri în sideful zilei și

de sub năframa unui plâns vegetal toamna ne bate pe umăr în vis un copil mi-a dăruit o gutuie hai să luăm ploaia prizonieră într-un sărut!

Gândurile mele sunt ca niște fecioare. Se înroșesc ușor ori de câte ori un sărut de-al tău se odihnește pe umerii lor.

Doarme pe sân un gând de toamnă. Timpul- cărare pe nisipuri.

încercuiam focuri aprinse și născoceam vise ca doi copii bătrâni întrupam apele într-una singură și umblam încălțați cu albii subțiri rupte din mesteacăn fraged ignoram dorințe nici nu

trăiesc o singurătate de tip special m-am hotărât: în iubirea asta nu vor mai fi trenuri e ceva în neregulă cu ele despart oameni eu sunt amanta unei conștiințe de tip fetișist jumătate de

poezia asta am visat-o se făcea că mîna mea nu vroia să îți mai scrie era aceeași cu care ți-am împrumutat destinul meu aceeași cu care îl strigam pe Dumnezeu cînd șlefuiam întunericul de pe

E o problemă de principiu cum alege un prinț să plece. Un cimitir de fluturi îl ocolești ca pe un regat interzis. Moartea lor e o chestie de amănunt unul pleacă încoronat cu propria

când s-a născut două săptămâni a hălăduit prin păduri povestind copacilor cum să se țină de mână când se vor teme de noapte dormea sub ape învelit în rădăcini de mosc un abur verde plutea

două pete de sânge îi deschid diminețile în ochi singura ofrandă pruncilor avortați în tranșee certitudinea unor războaie inutile și fără teritorii câștigate seară de seară din ranița lui

chircită pe noapte cu mâinile abandonate în gustul cearceafurilor îi strigam lui Dumnezeu peste umăr de ce a lăsat femeia păcatul sublim al poeziei mi-a răspuns o pasăre în inima ei stau

mi-e dor de o iubire de grădină simplă fără anotimpuri de așteptare fără expunere îndelungată în tratate m-am întors în hainele unui copil probabil de aici mi se trage parcă m-am întors în

le simt suflul în ceafă acum îmi încălzesc nebunia fără teama de întuneric chiar îmi port tarele la vedere ca pe niște desuu-uri lipite de inimă chiar și primul sărut tot cu moartea chefuiesc

ochii noștri povesteau timpului despre nisipuri albe șerpuia din pământuri o tandrețe complice spre fustele copacilor dezgoliți până la iluzie frământam drumuri în sângele apelor

de mult timp nu mai privisem în ochi un străin ce dulce teamă... năvăleam în inima lui de acasă de parcă aș fi luat o carte fără să plătesc de mult timp nu mai rotisem lumina nu mai

pentru că nu știi ordinea în care sunt dar ai ghicit că am o \"vârstă violet\" pentru că nu știu niciodată când începe septembrie doar simt cum mă atingi cu toamnă pe creștet eu nu am să-ți