Cezar C. Viziniuck

Maria zâmbește În stânga și în dreapta Cuvinte-săbii o lovesc Dar ea zâmbește Știe că cineva Undeva Îi este scut „Nu voi da înapoi Nu pentru asta sunt aici Dar ei nu știu” Își spune și

amintirile mă aruncă într-o mare de gheață tăcerea îmi cutremură ființa sunt prins în mijlocul terorii de a trăi ochii mei văd lucruri orible iar atunci când îmi beau cafeaua și privesc în

mă simt obosit în această seară simt cum ochii îmi sunt injectați cu sânge iar capul îmi atârnă precum o bilă de plumb degetele mi le simt spânzurate într-o contuitate a mâinilor mă simt

am primit scrisoarea de la tine în care îmi spuneai că mă părăsești că ai întâlnit pe cineva mai bogat cu mașină nemțească și vilă în Pipera prima dată amcrezut că glumești că nimic din tot ce am

ești la fel de frumoasă precum umbra acestui poem proiectat în cuvinte pe Zidul plângerii ai strălucirea unei lacrimi în colțul narcisei la adierea zorilor că te iubesc spune

în noaptea aceia de abac mi-am dorit să te văd încă o dată dansând pe cerul de sticlă îmbrăcată în rochia de argint să-ți privesc mișcările lascive ce mă înțepau ca niște săgeți atunci când

un an întreg nu m-am gândit la salcie... o vedeam tremurând în negurile toamnei o vedeam cum se zbătea în crivățul și gerul iernii cum își scutura cu grație picurii ploilor și ale zăpezilor ce

când ești cuprins de deznădejde surâde în neputința ta când durerea și singurătatea te-nconjoară fii cu surâsul pe buze să poți surâde în mijlocul greutăților e o calitate deci surâde când

m-am trezit de dimineață bruma groasă mi-a răpit și ultima părticică de vară prea mult alb - strig prea mult soare înghețat zgribulit pe cer ridicați-vă voi morților răceala sufletelor

printre flori de mai bătrânu-i iarăși tânăr - pe gang pisica

Așteptând răsăritul, am lăsat întunericul să pună stăpânire pe timp. Mi-au paralizat picioarele; mi-au înghețat ochii, urechile, mâinile și sufletul, dar eram liniștit... Știam că soarele

Credința mea privește-n sus, cerând atingerea divină ce mă dezbracă de tăria mea, de sine mult prea plină, pe-a Ta putere, Doamne, doar, lăsându-mă-n odihnă. În Mâna Ta eu sunt vas potrivit,

ea dormea întinsă lângă o ceașcă de cafea eu eram treaz o priveam și mă dureau ochii de frigul iernii sau poate de caldura trupului ei și eram obosit și eram ninsoare și eram

am trecut prin timp mi-am lăsat urmele în nisipul clepsidrei și mi-am continuat drumul nisipul s-a împrăștiat urmele au dispărut nimeni n-a mai știut că am trecut pe acolo

singur copacul - frunzele cad moarte în bătaia vântului

Vântul bate blând, molatic Peste vârfuri de castani, Iar cu ochi-i de jăratic, Ne privește printre ani. El e copil de uragane Ce se-mpiedică mereu De-al ferestrelor obloane, Dar ed mândru

Există o singură noapte în an Când taina-ngropată învăluie firea, Când Domnul Iisus își arată iubirea, Există o singură noapte în an. Lumina din cer la mormânt coborând Aduce căldură în

Mă-nchin adesea clipelor trecute și-ncerc să reconstruiesc o viață din imagini și amintiri trăite. Rezultat final: doar o Paiață. M-am străduit să-mi construiesc un țel și trăirea mea să nu

dormi în liniștea nopții îngeri cerești îți veghează visul lumina lunii pune coruri de crini la fereastră eu îți privesc chipul înflorește iar păru-ți despletit precum