Cezar C. Viziniuck

din inima pământului cuvintele se rup zgomotos dureros se așează matematic în șiruri de câte trei sau cinci niciodată patru pentru a nu obliga morții să se deștepte să ceară dreptul la

Roberto Medina după ce se despărți de Soledad, porni cu pași mărunți spre casă. Nu vru să ia un taxi și nici mașina ce o avea parcată în parcarea sediului companiei tatălui său unde lucra ca director

mă priveam în apa galbenă a moldovei era vară cred și eram copil mă credeam om mare sau doar mă vedeam și răsfoiam paginile viitorului cu degetele osoase a unui om bătrân ce-mi umplea

cuvintele au început să șuire cuvinte înaripate pe la urechi ochii îmi curgeau precum gălbenușul de ou pe obraji plămânii îmi explodau de cuvinte nu aveam putere ele erau cât cerul da

Nu pot să tac, o spun curat, Căci nu pentru mine cer. Eu mă mulțumesc la Atelier, Dar vreau să știu că l-ați iertat Pe Viorel. Vin acum cu umilință Cu-ai mei genunchi plecați Pe Viorel să îl

trebuie să mor și fără discuție nimic nu moare pentru că nimic nu are suficientă credință pentru a putea muri ziua nu moare trece nici trandafirul se stinge doar soarele apune nu

în lumina prea puternică a soarelui reflectată în tine mi-a rămas pironită privirea trageți oblonul ochilor mei de lut! mi se pîrjolește iarba vieții în primăvară

Când trilul ciocârliei zorilor de zi Se va auzi Nu voi mai fi singur Mâna ei albă Îmi va poposi pe creștet Acum Așteptările putrezesc În dedesubtul unui timp Ce nu există la propriu Și

Se făcea că ochii ei îi apasă pipeptul cu așa putere, că nu putea respira. Avea părul de abanos, buze cărnoase și ochii, ah, ochii! precum săgeți ce-l înțepau, dându-i senzația că se stinge

Mi-am încercat și eu norocul în străinătate ca tot românul. Eu am ales Spani o țară care m-a atras de mic copil. Am ajuns în țara lui Don Juan într-o dumninică dmineață, chiar în Ajunul

cu ochii împăienjeniți de lacrimi privește pe mama lui ce plânge la căpătâi ține mereu o lumânare mică de ceară în mână și își privește fiul ce se pierde patul este ud de lacrimile mamei și

Cerul varsă lacrimi cenușii, Pământul pare-a fi de sânge; Totu-n jur pare pustiu... Totul plânge. În fagi le sângerează toamna Și-n van vrea cerul să îi spele. Mult prea adâncă-i

A te-doii de lumea în care tu trăiești; a te-doii de steaua pe care o privești; a te-doii de Soarele ce-n ceruri strălucește; a te-ndoii de zilele în care m-ai iubit e ușor a spune căci nu

Cu ochii-mi ațintiți spre stele M-am așezat la umbra unui brad bătrân, S-ascult al izvorului murmur cristalin, În liniștea nopții de sânziene. Bătrânul vânt foșnește frunzele uscate Ca o

Plănuiră moartea sa în liniște; asmuțiră cu strigăte poporul și pe lemn atârnară corpul său... în ceasul al noulea, în ceasul al noulea, Domnul... Domnul muri... Domnul muri... Este ceasul al

tulbure mi-e chipul în oglinda nopții harfe siderale buzele-mi desprind din tăcerea rece stele căzătoare - dansuri de vocale dintr-un magic cânt păsări fără nume umbra unui zâmbet lasă-n

dintr-o stea țâșnește sânge de argint și se revarsă pe calea mea întunecată luminând-o astfel pășesc spre casa ta din marginea satului cu un buzunar plin de fiare pe care vreau să ți le pun pe

crini pentru mireasă crini albi sălbateci precum ești tu câtă patimă se revarsă în mine precum râuri de foc mă arde dacă ai nevoie de mine să nu mă cauți visează doar la mine trei zile și

Îmi amintesc acea boare de vânt ce venea dinspre miazăzi într-o seară senină de februarie în care zăpada încă mai strălucea în razele lunii pe străzi și pe acoperișuri amintindu-mi că încă mai

poemul acesta nu-l voi putea termina decât cu ochii închiși pășind desculț printre spini să simt durerea fiecărei litere înfipte în creier în conștient poemul acesta este despre cer despre

lumina crudă a Soarelui mă străpunge dureros lovindu-mi intestinele cu săgețile lui arzătoare e prea greu să visezi în noate când atâtea zile de coșmar te trec prin ascuțișul săbiilor ca mai apoi