Poezie
Gândul care arde
1 min lectură·
Mediu
De parcă gândul ar avea aripi,
merg spre adâncul unei seri care se prăbușește.
Colinele respiră în mine,
o mare nevăzută urcă prin venele mele
și mă trage fără milă spre tăcerea ei luminoasă.
Inteligența, acel animal fără trup,
muşcă frâul conștiinței mele
și aleargă, goală, peste câmpiile minții.
Nu știu dacă ea mă poartă,
sau dacă eu sunt doar umbra care fuge în urmă.
Există o ardoare la hotarul cerului,
o despărțire fără glas între soare și pământ,
iar în acel tremur de aur și cenușă
sufletul meu se topește,
ca și cum ar gândi cu oasele,
ca și cum aerul ar avea memorie.
Drumul se deschide
și fiecare piatră pare că-mi ascultă pasul.
Noaptea nu vine,
se strecoară în mine,
ca o idee ce se coace în taină.
Atunci înțeleg:
nu există distanță între privire și privit,
nici hotar între foc și cel ce-l visează.
Orice gând e un trup care arde,
și orice flacără, o formă a iubirii
care se recunoaște mistuindu-se.
01260
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Cezar C. Viziniuck
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 165
- Citire
- 1 min
- Versuri
- 27
- Actualizat
Cum sa citezi
Cezar C. Viziniuck. “Gândul care arde.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/cezar-c-viziniuck/poezie/14195168/gandul-care-ardeComentarii (1)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
RRRRrazvan rachieriu✓“Inteligența” leagă “conştiința” de sine de sagacitate, e “o formă a iubirii” de înțelepciune, şi susține “gândul” superior activând dorința arzătoare ce acordează omul la obiective.
0