Experiențe spaniole

Mi-am încercat și eu norocul în străinătate ca tot românul. Eu am ales Spani o țară care m-a atras de mic copil. Am ajuns în țara lui Don Juan într-o dumninică dmineață, chiar în Ajunul Crăciunului. Frig. Nu înțelegeam limba șui nici nu puteam vorbi castellana. Am umblat prin autogara din Mendez Álvaro, Madrid cam o oră în căutarea unui WC, și negăsind,. mi-am făcut nevoile undeva lângă un zid din piatră, ca mai apoi să aflu că trecusem de zeci de ori pe lângă el. De unde sracu\' să știu că la WC îi zice \"Servicio\". Eu mă uitam dup \"WC\" sau \"Toaletă\" Tot acolo, în autogară, am mers la un restaurant să beau o cafea. Vânzătoarea, o asiatică ce măî privi cu ochii ei mici de pisică, mă întrebă ceva. - Cafe! am spus eu. - ¿Con leche o sólo? mi-a răspuns ea privindu-mă. Am ridicat din umeri. \"Fiț-ar păsăreasca de răs!\" mi-am zis. Mi-a adus după câteva clipe o cafea cu... lapte. Am băgat-o în măsa pe românește. Eu nu beau cafea cu lapte, iar după trei zile nedormite, numai lapte nu-mi trebuia. În fine. Am băut-o. Avea gust de lapte afumat. Am nimerit în regiunea Castlla La Mancha, într-un orășel din provincia Guadalajara ce era renumit pentru Centrala Nucleară de pe râul Tajo și Stațiunea Balneară Juan Carlos al III-lea. Trillo - așa se numește orășelul. Era tăiat de o parte de Tajo, iar de alta de pârâul Ciufentisn ce izvora de sub un castel din Ciufentis, un orășel la 9 km depărtare. Acest pârâu se revărsa în cascade până în râul Tajo. Am închiriat o casă acărei salon și terasă dădea spre una dintre aceste cascade (pe foto se poate vedea un pic cascada în spatele meu). Undeva în depărtare se puteau vedea Tetas De Viana (Sânii lui Viana), două vârfuri cu platou acoperit de iarbă, iar pe vale pini. De pe unul - pe care am urcat fiind și singurul amenajat escaladării cu o scăriță din fier prinsă de stâncă ce urca cam 15 metri - se poate vedea un iaz imens la vreo 60 km depărtare, în Sacedón. Tot aici, în acest mirific orășel înconjurat de dealuri stâncoase, în țara lui Don Quijote de la Mancha, mi-a fost și câmpul de luptă, ca un Don Quijote de la Rumania, cu morile de vânt, azi euliene albe ce străjuiesc munții ca niște sperietoare de ciori. M-am zbătut până mi-a murit și ultima speranță odată cu moartea lui Ánghel Bodega, patronul meu, în timp ce cobora scările la Restaurantul Mezon pentru a-și bea nelipsitul vin, făcând infart exact lângă un izvor care, parcă ca o ironie a sorții se cheamă Fuente de los Muertos (înainte aici erau îngropate unele sacramente religioase închinate morțilort, de unde și numele Fântâna Morților) exact în spatele grandioasei biserici din piatră cenușie. Și uite așa, am semănat vânt în Spania și am cules furtună acasă când m-am întors după aproape doi ani. Halal experiență! A toma por culo, España! Bine te-am găsit dulce Românie!