Cătălin Al DOAMNEI

durerile nu mai conteniseră chipurile verii se ițiseră cu melancolia orizontului negru când ai să vii ai să mă găsești expatriat pe litera aleph însoțit cu greul pământului să nu-ți fie

fantomele verii abia-ncepuseră să-ți invadeze trecutul în care ai fost declarat mai mereu dezertor sub imperiul flamand al culorilor fantomele străzii

penibilul atinsese paroxismul lui goya în țara mea care fusese și a ta să nu-ti fie rusine antieroi au fost dintr-o curtenitoare iubire poemul meu îți este dedicat asia-europa-america

ne dădeam întâlnire în poeme cubiste lumea aceasta este un cub de gheață privește pereții cubului adus de la poli stăteam la rând pe linia specială de psihiatrie comutațională* ce cuvânt e

l-am înțeles pe t s eliot bând din ceașca amară de pelin cules din mâna reginei pedalam pe invizibila cochetărie a lacrimilor de muiere dă-mi lacrima ta dă-mi lacrima ia-mi

învățasem să mă deritualizez pipăind și strângând în pumni lumina ca pe o sferă discutasem o noapte cu un vechi prieten despre

în noaptea aceea avusesem o discuție cu robinson este bine să-ți poți uita bunele maniere niciunul dintre noi nu mai avea somn doar sclipirea mării la focul veșnic viu ne limpezea

aceasta fusese prima vorbire despre cuvinte-n mersul roților de tren din vagonul întâi de la locomotivă gingășia despre care-ți transmit

amintește-ți clipele izvorau în lumină erai partea mea mai bună aproape mergeam ținându-ne de suflet ieșirea din spațiul mitic devine cerebrală aproape spleen pe verticală am căutat

nu mai aveai nume & voiam să te strig intrasem în cimitire de elefanți & ne amăgeam cu eșarfă de fildeș pentru mama lui buddha prea grea

mă-ntorsesem de la mari depărtări am vrut să-ți dărui zenitul să-nvii mărțișoarele de pe arealul celor 22 de civilizații

motto: ,,eu cu macedon și tu nu ești la bayern? eu suplinesc ORICE RESPONSABILITATE”

înspre tine veneau infanții înspre mine infantele pessoa frângându-mi singurătatea evului mediu în care superb mă adăpostisem pessoa descompunând cu mintea mea lucruri în esență alchimică

dă-ți seama omul acela îmbrăcat în cow-boy eram eu pe când tu erai fetiță pentru a nu fi anchetat pe motiv de lolita știam atât de multă literatură mâncasei atâta înghețată se deszăpezea

trebuia să decid forma gramaticală prin care mă voi adresa contemplând de pe maluri de râu ucis umbra la asfințit a lotusului alb orice poem nu poate fi

era dimineață și te-ai așezat lângă mine mâinile îmi erau pline de iarbă poate de iarba fiarelor am vrut să-ți descui umbra cu umbra mea învelindu-te fusesem de balzac și scrisesem regina

din mâna ei creșteau trandafiri japonezi din fiecare deget o petală din fiecare două mâini o înstrăinare străbătusem o mie de km pentru o îmbrățișare fierbinte în fața mea erai tu

la cumpăna dintre ani am vrut să scriu un poem cubist o artă poetică de agățat de cerurile protozoarelor care îi mai reprezentau pe oamenii-mască eram cu enkidu & începuserăm

de la o vreme aveam vise lungi întinse peste preerii mă-ntâlnisem cu toți cei care ajunseseră la destinație într- o sală mare de așteptare în formă piramidală dintr-o clădire labirintică cu

pe vremea aceea ne iubeam în terțiar îl studiam pe wittgenstien & te numeai laura asistam în direct cum cresc din noi rotocoalele de fum precum

timpul trecuse am vrut să te aștept o mie și una de nopți ai vrut să mă omori de o mie și una de ori zădărnicia mea era încrucișată de încrucișarea morții pe

lucrul care m-a făcut să –nțeleg viața nepământeană a hobbiților s-a petrecut în memoria ancestrală de azi mă tocmisem cu moș crăciun să-i explic de unde

umblam alene printre case cu lumini stinse molcom pe străzi cu ninsori de frunze de mesteacăn esenin trăise înaintea noastră & nu

în ziua aceea pe cămașa mea o chema zeus venit să-și rămas bun de la mine în chip murind mă-ndreptam spre olimp vorbind despre taxe și impozite neplătite & cum totuși se vor achita dacă