Cătălin Al DOAMNEI

sunt copacul de lut m-am născut din pământul reavăn cu fructe dulci-amărui umbra celor care au fost cu mult înainte de a gusta din fructul oprit se dilată se dilată se dilată

poemul are valoare bifutiară te poți lega cu imagini crepusculare de ochiul dinlăuntru & ceilalți să aplaude de pe margini și noi am văzut ceea ce ai vrut tu să ne arăți în lumea reală poate

nu e ziar e însăși viața mea plină de coșmaruri de vise de care abia reușesc să mă scutur pentru fiecare

am stat și am privit sub soarele roșu realitatea se descompunea încet ca și cum ar fi fost din sânge fierbinte de femeie domestică de curte plecând șambelanul își luase toate darurile în

mă-ntorsesem în caravana avangardei din care observasem lipseau oamenii nisipurilor mișcătoare locuiam într-o peșteră fără cuvântul rostit la apropierea călăuzitorilor de măgari aveam

trecuseră cinci ani era deja-n decembrie când am primit primul telefon de la tine mi se spusese că te-ai îmbarcat pe un vas de corsari & de foarte multe ori avusesem nostalgii după

aștept să mă cauți cu melancolia intrândului în fiordurile de la-nceput în nopțile în care de foarte tânăr nimeni nu mai reușea să adoarmă pe rucsacul de dormit din materiale stropite cu

timpul în dezmăț cu trupul căzuse pradă souvenirurilor aduse-n port de pirații care-l cunoscuseră pe shakespeare din tată-n fiu neputând să moară precum ceea ce se zvonea din adâncuri

mă asemui tuturor acelora care au fost prin viața mea și aș fi vrut să nu fie era întuneric dar ce fel de întuneric în orașul plin de umbre devenisem singurul drum alb în orașul de sub

și tu mai știi cât de lung ni s-a părut drumul din panciatantra pe jos ne era cald ca-n bengal după musonul de toamnă & inconștientul sucombase într-o partidă de

se întâmpla într-o zi de sfârșit de secol n-aș putea să precizez cu exactitate starea poeziei din acea zi de sfârșit de secol îl urmam pe ortega y gasset printre statui cu umbre de aur & el

mă priveau cu luare-aminte din centrul pământului înspre margini se declanșase vortexul & privirile deveniseră opace repede m-am lămurit să las provocările pe fundul oceanelor șamanii

în răstimpuri o forță din vechime devenise inexplicabilă pentru mine asistasem de mai multe ori la discuții cu monahi tibetani veniți să contemple focile din viena ne-am împrietenit și

patria este locul perfect geometric dintre sine & sine patria este locul de unde toată lumea fuge absolut toată lumea nu ai ce să faci în patrie patria este

doricele au existat de la începutul lumii posibil poeme feminine argonautice mi-a fost foarte așa am zis anapoda orice poem trebuie să fie scurt foarte scurt în formă de discurs la

evadasem de pe albastrele continente galbene ale insommniei & vidului totul ar fi trebuit să fie galben-oranj mă uitasem la mâlul din vis nu era galben-oranj atunci am cerut zeilor o

începea cel mai bun poem mizerabilist în ajun de august ca-ntotdeauna păzită de gărzile roșii cu tricolor lumea devenea

durerile nu mai conteniseră chipurile verii se ițiseră cu melancolia orizontului negru când ai să vii ai să mă găsești expatriat pe litera aleph însoțit cu greul pământului să nu-ți fie

fantomele verii abia-ncepuseră să-ți invadeze trecutul în care ai fost declarat mai mereu dezertor sub imperiul flamand al culorilor fantomele străzii

penibilul atinsese paroxismul lui goya în țara mea care fusese și a ta să nu-ti fie rusine antieroi au fost dintr-o curtenitoare iubire poemul meu îți este dedicat asia-europa-america

ne dădeam întâlnire în poeme cubiste lumea aceasta este un cub de gheață privește pereții cubului adus de la poli stăteam la rând pe linia specială de psihiatrie comutațională* ce cuvânt e

l-am înțeles pe t s eliot bând din ceașca amară de pelin cules din mâna reginei pedalam pe invizibila cochetărie a lacrimilor de muiere dă-mi lacrima ta dă-mi lacrima ia-mi

învățasem să mă deritualizez pipăind și strângând în pumni lumina ca pe o sferă discutasem o noapte cu un vechi prieten despre

în noaptea aceea avusesem o discuție cu robinson este bine să-ți poți uita bunele maniere niciunul dintre noi nu mai avea somn doar sclipirea mării la focul veșnic viu ne limpezea