Cătălin Al DOAMNEI

aflat în exil ovidiu încă mai crede că-și poate retrăi viața plagiind-o ca vânătorii de balene întorși din larg să-și achite casa luată prin credit ipotecar însoțind spiritul de turmă

în 1960 și ceva în gara de nord ploua tatăl meu căuta adăpost pentru mama mea ca din întâmplare actorul lazăr vrabie jucase în valurile dunării coleg la lmk cu tatăl meu absolut întâmplător

în genunchi în fața plutonului de execuție așteptând să-i fie împușcate cuvintele astfel grăi leverkun incurabilele boli ale spiritului nu se vindecă prin marea dezalfabetizare

știi trăiam între extreme te-am căutat la haga cu malala nu te-am găsit în garajul în care futurologii discutau pertinent despre i.a. despre

mă-ntorceam de la policlinica din baskerville și nu eram îngrozit de ceea ce văzusem de ceea ce urma să se-ntâmple două mașini negre de ucraineni omorâseră toți medicii și culeseseră frunzele

când au vrut să-i mutileze pe toți ai mei am luat drumul diligențelor din filmele copilăriei prețul pentru tot răul făcut asupra mea era infim față de cât pătimisem în vremuri de

într-o zi eram foarte trist nu pierdusem aparent nimic nu mă certasem cu nimeni am simțit cum încep cuvintele să crească de-a-ndoaselea-n mine agățându-se de globulele roșii cu toată energia

oamenii aceia uciși înainte de vreme într-o iarnă cu zăpezi adevărate cu negri saci scoși din logan ,,copii să nu afle nimeni copii’’ încotro e zenitul &umbrele femeilor murind pe

de dragul omului mort necuprins de remușcări n-am putut certa cu asprime în locul unde nu se învață adevărul se moare privește oglinda și uită blestemul chipurilor de soldați cum se strâmbă

prietenul meu profesor de morala cea mai îndoielnică nu cunoștea pe nimeni nu știa ce este moartea voiam să-i explic cu argumente raționale cum se

urmând sfânta familie întemeiată de tatăl meu după revoluție pagina mea albă pentru viața lor neagră am locuit o vreme în orașul bari la mama care muncea pe rupte la o nonagenară pe jumătate

viețuiesc într-un loc în care soarele răsare asimetric un ținut al durerii universale deopotrivă pentru oameni și animale acceptând adevărul minciunilor și crima scriind tratate despre

mi-era din ce în ce mai greu să ies din naufragiul pe care mi-l pregătiseră zbătându-mă între viață și moarte ieșirea din adâncuri nu mai era posibilă decât prin cerul de lumină

trecuseră și verile acelea pustii & misterioase ce păreau să nu se mai termine chipuri albăstrii ce nu-și mai găseau locul la granița dintre viață și moarte vara aceea nu a fost un joc

1. să-ți descătușezi spiritul ca aripile unui fluture cu mii de culori 2. în loc de penitență absolută așteptăm imaculate zăpezile 3. primăvara se apropie putem hoinări cu ușurință din

fiindul meu îmbrăcat zale de argint a văzut-o pe femeia cu fustă neagră împletind costume populare în lungul drum către sine nu te poți împiedica decât de tine după ce m-am

din nefericire elevul a plecat spre școală plictisit de ora comună de omul comun de viața comună nu și-a luat cărțile caietele ghiozdanul de plumb cu un scop imprecis se uită drept înainte

se apropia culesul lămâilor vocea cavalerului pelasg mușcase din mine ca dintr-o coajă mirifică a unui itinerariu piramidal printre avataruri și legi ale idolatriei indescifrabile singurul meu

după ce l-au ucis pe dobrin încă mai voiau să-și spele păcatele și de aceea mă chemaseră pe mine ultimul atlant în arta imposibilului pe terenul de golf al inimii fusese întinsă tabla de șah

1. o pasăre decapitează orizontul în sfârșit vom avea merinde pe drumul cel veșnic 2. dragostea înflorește oleandrul din ogradă petală cu petală este corola ta 3. când jean

mă vei regăsi pe țărmurele de aur printre îndrăgostiții altor timpuri plonjând cu suspiciune ireală din realul efemer până ce vom deveni una cu marea de alge adevărate vom trece prin noi

am ajuns să regret tot ceea ce nu făcusem din tot ceea ce viața –mi oferise să-mi pară rău că nu purtam centura neagră șapte dan așa cum s-ar fi meritat într-o lume de ticăloși cei trei campioni

întotdeauna toamna ne reîntoarcem în paradis se apropie dansul călușarilor și neantul întră în transă epoca darurilor se prăbușește din copaci sanguinici simți cum

în dimineți de cretă galbenă geloasă ne furișam la marginea orașului căutând să vedem cum din vis s-a deschis doar pentru noi o poartă mai grea decât lumea la schimbarea gărzii de