Cătălin Al DOAMNEI

am stat și am privit sub soarele roșu realitatea se descompunea încet ca și cum ar fi fost din sânge fierbinte de femeie domestică de curte plecând șambelanul își luase toate darurile în

mă-ntorsesem în caravana avangardei din care observasem lipseau oamenii nisipurilor mișcătoare locuiam într-o peșteră fără cuvântul rostit la apropierea călăuzitorilor de măgari aveam

aceasta e întrebarea nu ce târau din răsputeri cele două doamne pe scările mereu foarte absentului la superlativul inferior al dl. rector al universității din iași i-ha-i-ha-ha fie-i

este luni și îmi repet că timpul-curcubeu spre care mă-ndrept în tăcere nu mai există cum nu mai ființează nimic din ce am crezut că se poate numi democrație regală a faptelor fără cusur

nu mai puteam să trăiesc nu mai puteam să mor nu mai puteam să dorm viața mea mă urma fără mine orice dialog al meu cu un alter ego mai bun AL MEU e numai din trecut viitorul e o mare cu

n-am mai putut ieși din palatul viselor clopotul unui tunet ce anunța învierea universală mă urmărea precum tovărășia legionarilor de cafenea prea devreme adormiți în brațele mele treziți

pe strada unde locuiesc vin mai multe căruțe decât treceau pe câmpurile de luptă carele de înfrânți ale imperiului asirobabilonian într-un du-te vino ucigaș depășit numeric de căruțele de la

veșnic luminează adevărul chipul suferinței neamului din care nu prin voia & alegerea ta ai ales să te exprimi uneori din minut în minut să fii gata de moarte ca verisoara mea adi

vei vedea drept în față cum se înalță peste veșnicele ghețuri un munte de verdeață care desparte binele de rău vei trăi un basm mut în care unii se vor îndrepta spre moarte cu 300 de km/h

te așteptam nonunde acolo unde numai tu puteai să știi mă căutai nonunde acolo unde numai eu puteam să fiu nu am vrut să mai acceptăm singurătatea care să facă înconjurul pământului

venise toamna și juriul scriitorilor din iași se-ntrunise în culisele de la etajul 13 al hotelului unirea alegând dintre paginile nescrise cea mai frumoasă pagină din literatura română

am crezut că propriu-mi vis mă va mistui când se apropie oarba tăcere am privit cele două turle ale bisericii din care după cutremur a rămas doar una învățăceii

de la matei Cuvântul Domnului a trecut la CMI conversația mea cu Dumnezeu era doar cuvântul Domnului către mine toate i se vor ierta omului însă

într-o zi cu soare japonez ucigaș femeia-complice mi-a expediat un poem ascuns între gene pe cântarul de plumb al unui sistem social perdant într-o lume severă gripa porcină se vindea la

praful a fost este și a rămas blazonul neamului meu uneori nici atâta cât să vărs lacrimi fără șir aflând despre cei în care credeam că pot deveni oameni respectabili pentru care să plângă

eu cred că nici pe timpul lemurienilor nu existau atâtea lichele și barbaria avea un chip mai uman înainte de a muri îți mai puteai lua bun rămas de la cei dragi sau de la puținele

locuiam în mao și voiam să-ți aud respirația zilnic treceam prin zona zero instantaneu când scriam poezii orașele deveneau migratoare nu se știe cine pe cine sfâșia uneori mi-era teamă

dear m dear v dear richard era duminică & avusesem o revelație trăisem cursa de guzgani ei sunt singurii scăpând de napalmul shakesperian &de mersul girafelor prin savana umană trei

în afară de balzac n-am cunoscut pe nimeni să moară pentru poezie și artă exprimându-și cu aplomb părerea despre pietatea nefirească a zeilor târzii invitați să se dezbrace de zâmbetele

trecuseră cinci ani era deja-n decembrie când am primit primul telefon de la tine mi se spusese că te-ai îmbarcat pe un vas de corsari & de foarte multe ori avusesem nostalgii după

și la ce bun să mă tratez chelsea melinda hillary eu nu mai pot cuceri nimic pentru că-n mă-sa voi ați cucerit totul puține părți din universul puțin observabil au mai rămas care să nu vi

mi-era din ce în ce mai greu să trăiesc mă-mbrăcasem în idei cu toate harurile cădeam precum schiorii o urmasem îndeaproape pe erica femeia-androgin facerea lumii a început spun

pentru afrăsinei i. toader acesta este limonariul erou din al doilea război mondial primul soldat care a ridicat mausoleul la douăzeci de picioare deasupra vasluienilor singurul din

era târziu voiam să mor și mi-era dor de mama când a venit Orfeu la mine cu o mie de bacante plângând ele m-au luat de mână și m-au aruncat în iezerul de aur al zilelor cu mama am văzut