Cătălin Al DOAMNEI

vei vedea drept în față cum se înalță peste veșnicele ghețuri un munte de verdeață care desparte binele de rău vei trăi un basm mut în care unii se vor îndrepta spre moarte cu 300 de km/h

te așteptam nonunde acolo unde numai tu puteai să știi mă căutai nonunde acolo unde numai eu puteam să fiu nu am vrut să mai acceptăm singurătatea care să facă înconjurul pământului

venise toamna și juriul scriitorilor din iași se-ntrunise în culisele de la etajul 13 al hotelului unirea alegând dintre paginile nescrise cea mai frumoasă pagină din literatura română

am crezut că propriu-mi vis mă va mistui când se apropie oarba tăcere am privit cele două turle ale bisericii din care după cutremur a rămas doar una învățăceii

de la matei Cuvântul Domnului a trecut la CMI conversația mea cu Dumnezeu era doar cuvântul Domnului către mine toate i se vor ierta omului însă

într-o zi cu soare japonez ucigaș femeia-complice mi-a expediat un poem ascuns între gene pe cântarul de plumb al unui sistem social perdant într-o lume severă gripa porcină se vindea la

praful a fost este și a rămas blazonul neamului meu uneori nici atâta cât să vărs lacrimi fără șir aflând despre cei în care credeam că pot deveni oameni respectabili pentru care să plângă

eu cred că nici pe timpul lemurienilor nu existau atâtea lichele și barbaria avea un chip mai uman înainte de a muri îți mai puteai lua bun rămas de la cei dragi sau de la puținele

locuiam în mao și voiam să-ți aud respirația zilnic treceam prin zona zero instantaneu când scriam poezii orașele deveneau migratoare nu se știe cine pe cine sfâșia uneori mi-era teamă

dear m dear v dear richard era duminică & avusesem o revelație trăisem cursa de guzgani ei sunt singurii scăpând de napalmul shakesperian &de mersul girafelor prin savana umană trei

în afară de balzac n-am cunoscut pe nimeni să moară pentru poezie și artă exprimându-și cu aplomb părerea despre pietatea nefirească a zeilor târzii invitați să se dezbrace de zâmbetele

trecuseră cinci ani era deja-n decembrie când am primit primul telefon de la tine mi se spusese că te-ai îmbarcat pe un vas de corsari & de foarte multe ori avusesem nostalgii după

și la ce bun să mă tratez chelsea melinda hillary eu nu mai pot cuceri nimic pentru că-n mă-sa voi ați cucerit totul puține părți din universul puțin observabil au mai rămas care să nu vi

mi-era din ce în ce mai greu să trăiesc mă-mbrăcasem în idei cu toate harurile cădeam precum schiorii o urmasem îndeaproape pe erica femeia-androgin facerea lumii a început spun

pentru afrăsinei i. toader acesta este limonariul erou din al doilea război mondial primul soldat care a ridicat mausoleul la douăzeci de picioare deasupra vasluienilor singurul din

era târziu voiam să mor și mi-era dor de mama când a venit Orfeu la mine cu o mie de bacante plângând ele m-au luat de mână și m-au aruncat în iezerul de aur al zilelor cu mama am văzut

am vrut să fim fericiți nespus de fericiți și am lăsat toamna să fie veșnic verde și orice anotimp descifrat în culorile hieroglifelor lui platon de la heliopolis știam că ai să vii

cum întâmpinau grecii obișnuiți moartea este problema fundamentală a lumii gătind la felul întâi un fel de varză-a-la -greque amestecând lacrimile de idol neputincios cu lacrimile femeilor

ne dădeam întâlnire în poeme cubiste lumea aceasta este un cub de gheață privește pereții cubului adus de la poli stăteam la rând pe linia specială de psihiatrie comutațională* ce cuvânt e

de câte ori fratele meu mai mare își amintește cum am servit primul as cu mingea de tenis din filmul lui antonioni oamenii culți din cinema le-au spus invincibililor de la wimbledon că

motto: ,,în închisoare fiind, condamnat la muncă silnică pe viață, redusă apoi la numai la 25 de ani de temniță, un martor, coleg de celulă cu poetul, întemeietor al

fusese o noapte neobișnuită david linch începând să facă rânduială printre coșmarurile de-nceput de toamnă bb împlinise vârsta bunicii mele sharon stone deghizată-n instinctul de fiară încă

în ziua care înainta precum râurile întorcându-se spre matca fecundă descompus în culori sancho panza fu trezit de

când fratele meu a vorbit despre pușkin se părea că rănile i se vor închide de la sine despre inutilitatea oamenilor nedemni și a lucrurilor nemuncite vorbea arareori suferința adevărată