Cătălin Al DOAMNEI

de zece mii de ani și mai bine pământul se scufundă în Iliada nu–ți fie teamă spunea mereu tata vei avea și tu unde să te–ntorci acasă noi suntem urmașii vestitului neam al

și acum închei nu mai aveam mult până ce să-l întâlnesc pe marele alexandru & știți dintre noi numai eu am plâns după moartea lui alexandru pe care dumneavoastră mi l-ați descris ca

începuse să vină toamna & nori albi se apropiau de chipurile neștiute ale verii de pomină pe care o petrecusem printre profeți tăcusem îndelung și îngenucheasem fără dorința de a mă mai ridica

nimic nu poate opri spiritul în erupție transcendentală tensiunea poeziei atinge paroxismul și topește lama cuțitului când întelepciunea pământului te strigă din adâncuri infractori înarmați

s-a spus începuse ploaia torențială germinal a trăit pentru cei care au murit în adâncuri rata șomajului a crescut și nu se poate scrie un poem social se poate striga știu vei striga

nichita a fost dumnezeul poeziei amintesc o întâlnire paranormală cu o fată pe care o chema cătălina intrând la 2 noaptea în camera 204 din grozăvești deschizând telepatic ușa încuiată cu

mana noastră în pustie au fost liliecii pe care i-am găsit în peșteri ascunși pe unde-am putut fiecare nu râde numai moartea își bate joc de noi omul numai de felul cum părăsește

preacucernice iartă dacă trebuie să depun mărturie în toiul nopții cu viața mea defragmentându-se am ajuns la capătul înțelegerii spiritului ca un fenomen mai mult decât insuportabil nu mă

învățasem să mă deritualizez pipăind și strângând în pumni lumina ca pe o sferă discutasem o noapte cu un vechi prieten despre

dacă nu l-aș fi cunoscut pe pascal n-aș fi știut ce este Adevărul interpretarea sublimului ca o coadă de păun nedesfăcută e semn de război și de nedăruită iubire cine iubește mult

acesta e orașul meu din care ori de câte ori scriu un poem despre dictatură & proști toți o iau pe arătură fredonând un cântecel despre moartea cea de toate zilele și dă-ne nouă mai

mă tem uneori că lichelele vor dăinui veșnic mai demult nu existau atâția neghiobi acum se organizează în haită și sfâșie fiara-om omul-fiară nicio deosebire lichelele să prospere

mărturisesc eu scriu pentru soljenițîn pentru oasele înmiresmate cunună de foc pentru un miliard de condamnați la moarte pe viață pentru domnu buhuși care a trăit în cel mai întins palat din

devenisem campionul marilor idealuri îmi mai lipsea doar moartea ca o soră bună am ieșit pe străzile multicolore proaspăt asfaltate de municipalitate în amintirea tuturor promisiunilor

textul despre borges insuficient ca impresie generală despre buna vedere a lucrurilor și cuvintelor în joaca lor

tu vei pleca și eu îmi voi face un pat nupțial din motive literare însuși hefaistos mă va invita la o omletă din ouă de aligator omletă din ouă de aligator comunist nu servesc îi voi

întocmai lui hokusai cel nebun după desen în loc de artere sunt făcut din liniile lui mai mult frânte de pe gravuri de la 1800 în sângele meu el își clătește culorile și se zbate fulgerat de

încercam să uit tot ceea ce a fost urât și pustiu în viața mea brusc ierburile și-au întețit creșterea ca pentru a indica drumuri neumblate pentru aceasta am implorat ploile din folclor pe

alergam cu coada lui salman rushdie după mine ca să-ți spun cât te iubesc era o zi de august din vara ce nu se mai termina timpul creștea aidoma cozii lui rushdie voiam să te strig să te

voind să nu ne pierdem începusem să mergem pe urme de sanie am vrut să te adun să te culeg să te smulg din pelin ca pentru îmbrățișare bruiajele speciei dădeau numai fakenews dacă

așezându-se pe nisipurile presărate cu alge cînd ațipeau o lună albastră le umbrea chipurile și nu mai păreau singuri locul era neprimenit și păcura împânzise marea de mortăciuni

este luni și realizez că mi-am petrecut foarte puțin timp cu băiatul meu deocamdată cădem de acord că nu ne sufocăm prea tare sub același trainic acoperiș foarte comunist și foarte înalt de unde

cei pe care i-am iubit nu mai trăiesc pe străzi multicolore li se aud vocile nemuritoare ca și cum aș mușca din pâinea de copil a ceapeului mantra soarelui nu mai apune trupuri

trăiam în neobișnuit și plecasem în căutarea înțelepciunii printre barbari sicofanții nu dormeau înmulțindu-se ca râia