când literatura câștigă războiul

mana noastră în pustie au fost liliecii pe care i-am găsit în peșteri ascunși pe unde-am putut fiecare nu râde numai moartea își bate joc de noi omul numai de felul cum părăsește sufletul această încrengătură de vertebre uneori foarte firave golite de sânge mai mult strâmbe decât drepte tocmai atunci când mititelul îl învață pe om că este propriul său zeu cum și l-au dorit comuniștii și ereticii privește-mi ghebul din spinare târând cea mai grea pușcă- mitralieră din al doilea război mondial cu care trebuia să-l ucid pe aproapele meu și după ce am ucis eu cât am ucis a venit și rândul meu să cad de-a berbeleacul undeva între carei și munții tatra mă aflam mai mult prin avanposturi decât prin tranșee mă lovise o schijă drept în biblia de la chept pe care o duceam cu mine ca pe singura mea viață cum mă crescuse tata și el dascăl la noi în sat cum Dumnezeu îmi cruțase zilele pe loc am hotărât să –i cruț pe toți cei care ieșeau în bătaia puștii mele de bună seamă nu s-a existat soldat în armata română care să tragă mai multe cartușe aiurea ca mine fiind îngrozit să trag înspre cerul negru de supărare pe mine și pe toți ai mei eu cred că nici măcar în literatură nu a existat vreodată un dezertor care să facă mai multă pagubă cu riscul hotărât de a pierde războiul de care mă simțeam vinovat și străin până azi la 94 de ani mă uit cruciș ce-am căutat eu într-o peșteră cu lilieci dintr-un loc pe care nu știu să ți-l arăt pe hartă mărșăluind desculț până acasă niciodată nu am găsit locul acela trecut pe hartă