moșul cel veșnic din siberiada

pentru mine se întrupează într-o persoană dragă mie și altora mai vârstnici decât mine căreia lumea-i spunea domnu buhuși rugându-l uneori cu teamă alteori fiecare luându-și inima-n dinți după ce-și cam terminase cu vârf și îndesat de trăit viețile altora și nemaiputând de durerea acelora a le scoate de la mezat se așeza pe o bancă parcă dinadins spre a vedea mai bine cât de mult se schimbaseră vechile năravuri cu altele mai noi ca pentru o suferință mai ușoară împlinise nouăzeci de ani și se mutase la fată la oraș unde fiind mai dificil și anevoios drumul spre înapoi chiar plin de capcane pe care să vină tot orașul la dânsul și apoi orașul acela nici nu prea mai exista decât în trecutul geografic al republicii socialiste având paginile șifonate de hărnicie și dăruire necondiționată față de partid și față de un brav conducător înlocuit cu o femeie geamănă cu bravul conducător de pe afișul rupt în figuri cu toate lozincile triumfătoare aduse la cel mai mic multiplu comun al speciei mă doare-n paișpe de poporul tău cățărat pe zidurile de la independența aceea a fost ziua în care mi s-a rupt filmul vieții când rula ultimul film din ultimul cinematograf din lume oamenii începuseră să se omoare unii pe alții de-adevăratelea eu fiind declarat răspunzător de toate relele din lume pe care le trăise domnu buhuși în siberia mai ales că după ce împlinise optzeci de ani refuza sistematic orice invitație la școala din sat identificată cu trecutul său păgubos până la ultima cărămidă dintr-o fabrică de cărămidă din siberia la fel de păgubos ca pierderea basarabiei a banatului sârbesc a cadrilaterului și a altor teritorii românești împărțite și deîmpărțite ca miliarde de prăzi ei, dragii moșului ce vreți să mă-ntrebați le-am cam uitat pe drumul acela lung de o sută de ani de mers pe jos de cum ne-au liberat din siberia și până acasă mă hodinesc și acum și nu cred că are să-mi treacă