Cătălin Al DOAMNEI

judecata lui solomon se desfășoară în saloane postmoderne cu pașii foșnind printre frunze pe câmpia de la direptate inima omului bun urcă în clopote și gonește judecătorii imuni la toate

locuiesc o patrie fictivă și pentru ea pentru dânsa nu pot muri cu onoare patria mea e patria lui constantin noica de dinainte de invazia ocultei mondiale care și-a amplasat rampa de

pe vremea aceea se înmulțeau livezile de smochine păscute vertical de o lebădă neagră de o zebră albă pentru prietenul meu poleite cu fildeș negru și alb prinț al baladei și al jocului de

atâta vreme cât pablo neruda a trăit ispita cea mai mare n-a fost ars vivendi ci să-i dea crezământ lui stalin din care mai rămăsese necitit un bilețel descoperit la moartea lui

în nopți de veghe cu brumă groasă sufletele se mutau în viitor păzindu-i de țipăt pe nenăscuții din scutece nu puteai să adormi până în zori nu puteam să adorm până în zori și

neputința de a trăi sacrul în marile sale momente cum spune eliade când trăitorii se numără pe degete și nu se mai întorc de la ski face din urâții care-l colindă pe baudelaire niște oameni

vasile al meu a fost vasile al meu pe toți cei iubiți de mine îi chema vasile toți au murit foarte tineri și au plecat foarte departe vasile grădinaru vasile brânză vasile abuzătoaie ai cărui

în acea zi am plâns și am stat împietrit m-am întors în mai multe locuri deodată privind în gol livid ca și cum totul dispăruse pentru totdeauna din transhumanism m-am întors să

în univers nu mai rămăsese decât ioan-cosmin fratele meu mai mare și dragostea ta roșu-carmin gonind peste europa pe caii albi ai întâmplărilor neîntâmplate scrijelind ultimul v al

adevăratul meu alter ego a fost novalis mă aflam pe marginile unui râu cu ape liniștite într-o zi de vară spune-mi și tu novalis cum se răsfrânge în apa de cristal chipul femeii al cărei

ceea ce nu am putut accepta a fost omul lipsit de iubire brăzdate de fulgerele din amurg ale imperiilor învinse zilele-mi sunt pestrițe ca laleaua pestriță și de aceea le-am decretat monument

uneori mă plimb cu mașina mea veche de reparat vise printre ruinele lumii primăvara crește–n mine apocaliptic și nu știu de ce îl văd mereu pe Iezechiel diseminând derridean printre regi și

nu că m-aș plânge că am avut coledzi care iau la învârtita universități din top ten cum ar fi stanfordul pentru care a fi naționalist patriot care nu fură din țara lui e sinonim jertfei

se întâmplau lucruri ciudate despre care nu se putea vorbi perpendicular pe starea de a fi ca să te pot privi evadam în real făceam timpul să se dilate avusesem prima conversație

probabil ne așteaptă o catastrofă mai mare mă mai gândesc cum va fi aceasta ce formă va avea devierea pământului astfel încât totul să fie lin & omul sărac să nu simtă că morții lui nu mai

și eu mi-am ales greșit epoca în care să mă nasc nu într-un bloc în care nu mai locuiește nimeni nu într-un oraș ale cărui eforturi să câștige campionatul național de fotbal sau de

de zece mii de ani și mai bine pământul se scufundă în Iliada nu–ți fie teamă spunea mereu tata vei avea și tu unde să te–ntorci acasă noi suntem urmașii vestitului neam al

și acum închei nu mai aveam mult până ce să-l întâlnesc pe marele alexandru & știți dintre noi numai eu am plâns după moartea lui alexandru pe care dumneavoastră mi l-ați descris ca

începuse să vină toamna & nori albi se apropiau de chipurile neștiute ale verii de pomină pe care o petrecusem printre profeți tăcusem îndelung și îngenucheasem fără dorința de a mă mai ridica

nimic nu poate opri spiritul în erupție transcendentală tensiunea poeziei atinge paroxismul și topește lama cuțitului când întelepciunea pământului te strigă din adâncuri infractori înarmați

s-a spus începuse ploaia torențială germinal a trăit pentru cei care au murit în adâncuri rata șomajului a crescut și nu se poate scrie un poem social se poate striga știu vei striga

nichita a fost dumnezeul poeziei amintesc o întâlnire paranormală cu o fată pe care o chema cătălina intrând la 2 noaptea în camera 204 din grozăvești deschizând telepatic ușa încuiată cu

mana noastră în pustie au fost liliecii pe care i-am găsit în peșteri ascunși pe unde-am putut fiecare nu râde numai moartea își bate joc de noi omul numai de felul cum părăsește

preacucernice iartă dacă trebuie să depun mărturie în toiul nopții cu viața mea defragmentându-se am ajuns la capătul înțelegerii spiritului ca un fenomen mai mult decât insuportabil nu mă