furtuna a trecut zdrențele mi se lipesc de corpul ud mă reazem cu tâmpla de ziua de ieri albatroșii mi-au ciugulit tălpile sângerez un lichid transparent prin care se poate vedea drumul ce-l avem de
Firesc ar fi fost ca după ninsoarea asta pe șira spinării să dea ghioceii
Să-mi pierd forma când mă bag în cearșaf ca și cum m-aș băga într-o carte
Apropό, te-am visat, târai după tine niște aripi
Duce în spate un singur asfințit pentru singurul bărbat pe care l-a iubit
Fiecare femeie are un declin, o arsură pe spinare, un loc unde ploile nu mai cad
O singură tăcere și o singură moarte
prin față casei trece o autostradă
care leagă două cuvinte/ el și ea
accident/ perfuzii cu sânge/ sărut mistic
cioburile din piele/ scoate-mi-le tu
și pământul se va mai roti încă
ziua de ieri nu s-a oprit la ora 0/ a ieșit din ceas și a curs/ avea trenă/ ochii injectați/ dădea cu pietre-n geam/ vulturii plonjau prin tavan/ pe spatele meu izbucneau ploi din senin
nu m-am
La masa mea
Eu și poemele
Vorbim despre vreme
Măsurăm intervale
După un timp oarecare
Ne spargem coaja
Lovim pahare în semn de bun venit
Nici urmă de nori, asceți
Nici
Prima oară când i-am deschis ușa ținea palmele lipite, făcute căuș
Am crezut că ține ascuns un pui de vrabie căzut dintr-un cuib
Mi-a spus, adu-mi repede un vas cu capac să nu zboare și ceva
Să
eu
sunt propria mea barcă
am două vâsle în loc de mâini
mi-ar crește și vele
dar umerii mă dor
în mine dorm luntrași
pregătiți de drum
inima, o cârmă mereu în derivă
la prora păsările își
dincolo de linia de sosire
un tunel lung
mlăștinos prin care trecem
cu retina pe frunte
tavanul a căzut peste noi fără zgomot
pupilele s-au dilatat
ca și cum am fi
coborît scările la
cu ziduri de sticlă și flori carnivore arhipelag din o mie de insule doar eu și Sartre ce mai bem vodkă întinși pe o pătură albă cu peșteri fragile cai verzi pasc zile pierdute ești o cameră cu
lasă un bec aprins, cuvintele se vor usca
le voi mânca și-așa cu mucegai
caii dezleagă-i, dă drumul la câine
am un copil din flori
prin pântec se vede cum plouă
îmi mine bate o
Motto: Până la urmă poezia e o gelatină extrasă din oase / Nu sunt diferită de alte femei și eu port un copil în pântec.
Ai ceva anume care iese la iveală doar când suntem singuri
Nimeni nu știe,
pfuuu, vreau să intre aer rece în pieptul deschis ca un tablou
oprește-te, desenează un cerc, o barcă solară
obloanele se lovesc de pereți până iau forma mâinilor tale
mă strâng ca o cămașă de
am mai murit și azi încă o dată
știu, ai să râzi că mai sunt în stare
să scriu un poem
doar versurile mă pot cuprinde
înecându-și brațele în mine
sezonul decojirii
rămân cuminte,
ne urcăm repede într-un taxi
care depășește mereu același cortegiu funebru
niște lași vii valorează mai mult decât o biserică goală
fără geamuri, fără enoriași
facem dreapta la primul colț
un
intru în metamorfoză adânc în noiembrie
până îți iau inima de tot
m-aș putea transforma într-o șopârlă care năpârlește
cu pielea lasătă în urmă ca o coadă de cometă
numai că eu iau pielea ta
de azi ridic pereții casei noastre pentru început voi merge în vârful picioarelor tu ești făcut din sare nici apa nu te suportă te dizolvi în zig zag fracturezi toate poemele cu măști false
strânsesem toate lucrurile de prin casă
mesele rămăseseră libere și peste ele lucea liniștea
aceea triumfătoare a duminicilor când stai singur acasă
un fel de praf în bătaia unui suflet ferit
am să stau aplecată-n chiuvetă
până te vomit de tot
am să-mi vărs otrava
cu numele tău/ cu vocea ta
să se ducă prin toate conductele
vechi/ murdare/ pline de viermi
rugina să te pătrundă până-n
În dimineața aceea se lumina într-un fel ciudat ca o femeie care se apleacă peste mormântul iubitului
și mâna ei peste pământul reavăn trece ca o coadă de cometă
Carnea se punea din nou pe oasele
Undeva pe unul din peroanele Gării de Nord. Așteptam. Într-un fel ciudat, mizeria mă calmează, coșul de gunoi arhiplin, lângă el tot felul de lucruri care nu mai foloseau la nimic. Și eu am în mine
zac precum o pagină albă pe care trebuie încrustat cu un stilet
până dincolo de orice zid acest dialog al surzilor
cine vrea să creadă bine, cine nu să-și frăgezească sângele
am să încep banal, cu
cuvântul iubire
bătând din aripi, obosit
mi-a adormit în palme
s-a rătăcit de cârd
și-a făcut culcușul aici
pentru o vreme
mâinile mi s-au asprit
de atâta înnoptare
voi săpa tranșee
o
CS