Carmen Sorescu

Turabo Cafe, Piața Victoriei facem cunoștință cu îngerii care ne locuiesc ei veniseră primii, ne așteptau cu dozele de singurătate cu principii, moralitate fără îndoială și ei mureau când aveau să

Când am auzit titlul foile mi-au căzut. M-am aplecat dupe ele și am revenit cu răul pe care îl dă orice aplecare în mine ori de câte ori sunt pusă într-o situație stranie. Ar trebui să fiu sinceră

i-am făcut bagajul și l-am trimis va ajunge dupa 12 noaptea să nu faci ordine, e obișnuit cu dezastrele mele ai grijă să lași ușa deschisă altfel va striga și va trezi toți vecinii nu e

te privesc de câteva zile cum cioplești în mine ca într-o piatră sterilă te dezbraci de cămașă, dar în zadar te dezbraci de toată ființa ta și strigi transpirând cuvinte neinventate ar trebui să

sunt o femeie cu două brațe restul sunt pure invenții întâmplări felurite, placide manevre lăuntrice cât gaura cheii o toamnă organică se-ntinde ca un cearșaf cu viscerele alandala aruncate

Iubitule, azi nu-ți mai scriu S-a făcut noapte... Nisipul din clepsidră se furișează în mine Și măsoară bătăile morții, mă dezleg la ochi De metaforele impure, tăcute, ce picură Zadarnic la

am spatele încovoiat plin de acareturi duc cu mine cuvinte mate prin care n-ai să vezi nimic regenerează mereu când un nomad când un călător fără bilet sunt ceva ce nu poți

țââââââââr, țââââââââr -Cine este? -Sunt eu, Poetul! -Mama mia, este el, Poetul! mă întorc repede, opresc muzica, închid fereastra să nu rămân fără el documentul în care scrisesem câteva

de azi voi arunca tot de pe mine/ am să păstrez doar un cuvânt/ să-mi îmbrac pielea cu el / am să-ți dansez gratuit/ totul se va învârti în jurul meu ca lanțurile unei tiribombe/ un circ ieftin se

În mine crește ceva amărui, un fruct, un strigăt, De câte ori desfac pumnii îmi curge un alt început, Îmi spăl fața cu el până când tu trântești ușa, Ca atunci când pleci la părinți să-ți

în fiecare seară te aud cum vii pe trepte îți simt respirația cum intră prin cheia ușii ca un abur dimineața deasupra lacului dar niciodată nu bați la ușă mereu îmi spun, ești timid dar de fapt este

Pentru tine m-am născut, nu știai? Pentru tine m-am născut, nu știai? și îngerii cad răpuși Porțile se închid rând pe rând ca niște pleoape obosite De la retină până la cuvânt cadea pulberea de

seara își linge rănile ca o pisică hăituită se uită pieziș, nimeni n-o ajută cirezile de îngeri se duc la culcuș forfota inimii mele încetează și ea cu aceste cuvinte începe poemul acesta

m-ai pierdut pe câmpul de luptă mâinile în delir ți-au înțepenit convulsii, resuscitări stinge țigara în sângele cald abia țâșnit din cuvinte și poate rana nu va mai fi un cortegiu de

când ies în oraș e ca și cum aș face dragoste cu un bărbat necunoscut mă așez în el ca-ntr-un fotoliu comod las ness-ul și telecomanda și umblu hai-hui pe străzile lui warning no parking

într-o zi ai să te dezbraci de mine și ai să mă arunci la întâmplare ca pe o cămașă murdară pleacă femeie, destul mi-ai umplut inima cu tinichele veneai beată dar tot știai drumul până la

ai un ritual aparte când începi să scrii te speli pe mâini de fiecare femeie pe care ai atins-o îți întorci inima pe dos ca pe un buzunar să fii sigur că e golită pui un CD cu Wagner de obicei

ai nevoie să mergi la biserică știu se vor găsi mulți să spună biserica e-n fiecare din noi dar nu e adevărat tu ai nevoie de acest lăcaș nu pentru că e multă liniște liniște este și în camera

De obicei mă pierd când citesc, intru în poveste, iau un scaun și urmăresc Mișcările personajelor, inimile cum se mută de pe-o parte pe alta Îmi fac prieteni, îmi fac o familie, e mereu liniște,

o inimă nouă, în țiplă, dacă se poate nina ricci trecutul tumefiat să prindă crustă odată un avion personal cu piloți de schimb și multe stewardese o masă de ping-pong, un mandarin pe dosul