Carmen Sorescu

când te desparți de o femeie care te iubește e ca și cum te-ai despărți de o zi toridă puțin bronzat, puțin ars pielea are încă ruj persistent până acasă lumea te privește complice apa rece

pentru tine iubirea e ceva fiziologic ca o cană cu apă pe care dacă nu o bei te deshidratezi, buzele ți se usucă vrei atunci să bei din mine până golești tot te urmărește ca o iscoadă perversă

aproape că nu mai deosebeam sângele meu de sângele tău poate că m-am născut în tine și încă mai șchiopătez pe alocuri sunt o femeie netrebnică cu mișcări nefirești deghizată ca pentru un bal

azi încerc să scriu un poem care nu va fi citit de publicul larg pentru că azi sunt un acrobat pe străzile orașului și puțini înțeleg interpretarea mea la spectacolul meu se vine doar cu

scutul meu a stat prea mult în bătaia arcului tău e ciuruit, prin el intră toate constelațiile din emisfera australă de câteva zile s-a topit în pielea mea metalul a luat forma chipului

azi mi-am scos pe tarabă câteva lucruri de preț nu mai am bani, dați-mi un mărunțiș o zi searbădă, o plecare, sosire la picioarele mele, care puteți am de trecut suburbii, halte și câmpuri cu

am să zâmbesc îndelung ca un tren personal, obosit, plin de oameni cu măștile uitate acasă și cu trupurile goale în valize voi lăsa o dâră în tine ca un ecou nesfârșit ca un șir de ciori în

în mine se produsese o mutație straturi, straturi cuvintele se depuseseră ca un zaț acru la radiografie s-a observat o tumoră plină de iluzii care se extindea și rodea fiecare zi alături de

Deschid fereastra și cuvintele azi tac, albe, Doar un șuiet de erg prind în palmă să-mi prezică Când pleoapele se vor închide ca două obloane măcinate De sare, aripile, iar tu să mă poți vedea la

parcă aș dansa pe o piatră funerară pașii tremură la fiecare atingere pe măsură ce merg nodurile încep să se deșire poate de asta când vorbesc cu tine pe mess am genunchii albaștri de fiecare

N-am mai avut timp de scris poezii sau alte chestii asemănătoare Care flutură pe corp precum velele pe corabie care te duc, te duc Pansamentele, hainele, așternuturile și tot ce mi-a aparținut vara

azi noapte am dormit în patul tău se făcea că era o cameră de copil cu steluțe lipite pe geam de lustră curgea o coadă de cometă făcută din ciocolată beam apă direct de sub inima ta țâșnea de

am să-ți scriu mereu poeme de dragoste de pildă, unul dintre ele poate începe așa: în fiecare zi același regim, același aliment/ același geam pe care-l sparg adânc la aceeași oră/ un țesut cu

Și se făcea că eram într-o pădure primăvara, flori, fluturi, zumzete Și pe unde călcam răsăreau flori multicolore, puii de căprioare mergeau Lângă mine, la un moment dat am auzit un susur, mi-am

Tot voiam să-ți spun, dragostea mea e un zăcământ inimaginabil de prețios Depus pe oase, când ai de gând să începi să sapi la ocna trupului meu? Când mă vei atinge atinge sub tălpile tale va

e în mine o desăvârșire, încât nu ghicești că îmi vine să dau foc la toată biblioteca să ardă toate cuvintele, din spuma lor să fac un glob pentru pomul de iarnă, tu spui sau o pâine

în mine doarme o ființă mitică care nu a ieșit încă în văzul oamenilor dacă ar fi ieșit s-ar fi scris multe povești se plimbă prin praf și prin frunze cu picioarele julite de poezii parcă

Aș vrea să fim iubiți pentru o vară, mai mult nu pot, nu mai duc Iar plecări, bagaje, tristeți prin gări scuturate pe jos ca florile după ploaie Peroane nesătule care se vor ține după mine cu anii

când aveam spatele transpirat și spuneai: iar ți-am aburit pielea apoi mă ștergeai ușor ca și cum ai fi șters o oglindă și spuneai: mă văd în tine uite-mă când eram mic și râdeam,