Carmen Sorescu

Sunt și oameni fericiți care prind păsări din zbor Desfăcuți la piele merg cu aerul direct în piept Ca și cum la prima respirație ar inhala un munte Cu pietre cu tot și tot ușori ar rămâne Ei

-prima zi- locuim între patru pereți în fiecare zi desenăm ferestre spargem geamurile coborâm de partea cealaltă a lumii căutăm o coadă de cometă pe stradă ne ținem de mână alergăm, sunt

îmi știu trecutul/ așa că n-am să mă uit în bolul de cristal ziua de mâine începe să-mi roadă degetele/ liniile din palmă au turbat/ încep să trișeze/ femeia spune: ești fericită apoi a vorbit de

cuvintele aduse la mal îmi plesnesc pe glezne se sparg în bucăți pielea se sfărâmă ca lutul ars un poem nebun îmi dă târcoale parcă și-ar înfige colții și ar profita de lipsa mea de oxigen e

ce ar fi să dorm în oasele tale smălțuite pe care îmi desenez ca un condamnat echimozele totem ce mă spulberă la marginea primei porți unde zodiile cad în palmă și nu te poți șterge de ele decât după

drum m-am așternut în calea ta părul mi se albește ca un abur de ceai noaptea pune cătușe luminii încheietura mâinii resimte neputința de a țipa cumințenia tăcerii licoare din spini îți voi

vreau doar să-i port papucii, cămașa și biblia personală, pe-aceasta s-o îmbrac pe sub piele de câte ori este plecat, să-mi pun chipul lui și viața pe dos să văd cum era dacă nu-l cunoșteam,

Că te-aș fi putut întâlni… Am fi mers o vreme de mână prin parcuri, pe străzi Ne-am fi uitat înapoi la urmele lăsate în praf Și care ne-ar fi ținut de sete la o adică La fel cum îmi povestea

de când ți-am atins pielea buzele mi-au crăpat ca un pahar de șampanie moartea dă pe-afară și înțeleg în sfârșit ce-mi spui doamne mă uit la tine cum dormi și nu-mi vine să cred ce fortăreață ai

Am ciocnit mai întâi paharele, apoi inimile Una de alta până s-au brumat, au prins gheață Apoi s-au făcut casante, le puteam fărâmița Așa cum fărâmițam cojile de pâine porumbeilor din foile

Mi-am pus sandalele roșii și am ieșit prin București Mărginită de marea de oameni din Piața Romană Trecătorii se loveau de mine ca de un țărm plin de sevă Am mers agale pe lângă boutiquri,

încă nu s-a inventat imaginea ta e prematur nu există instrumente să cioplească mâinile tale sunt de ceară se contopesc cu orice există la îndemână pot înlocui și inima brusc sari de pe coastă

* să nu lași niciodată inima sub preș/ soldatul tot încearcă să deschidă ușa/ își șterge brutal bocancii plini de noroi/ are o mie de chei/ dar să-ți spun un secret/ nici una nu e bună/ sunt niște

priveam în stânga, în dreapta mai ales în pământ, poate dau de vreo urmă mă uitam la telefon din minut în minut cu rucsacul în spate, cizmele murdare: -“ e liber?!” - “sunt libere toate

* trebuie să ne descoasem aripile să luăm loc în bancă un profesor de limba română cu picioarele tăiate, în scaun cu rotile (poate chiar profesorul Gemălescu) ne va învăța să fim iar

o să întâlnești o grămadă de lume cunoscuți sau pur și simplu trecători prin foaia mea albă edificii căzute perspective adulte fluturele laitmotiv va da din aripi la fiecare al doilea vers o

mă îndrept fatidic spre casă merg spre locul nașterii, spre locul morții refuz orice ieșire, îmi închid bătrânețea într-o ladă, sparg ferestrele ca toate drumurile să poată intra alene și eu la

dacă vrei să te întâlnești cu mine te poți uita în oglindă nu mă căuta prin foile căzute pe jos și nici fereastra n-o deschide azi nu mă vei putea vedea cum te cerșeam să mă întind în tine ca o