Carmen Sorescu

mama mea a murit când mă năștea în oraș era beznă nu mai știai cine prin cine trecea în ea brusc căzuse tot cerul deodată și nu mai plecase stătea acolo făcută ghem chircită într-un colț nici

trebuie mers în Gara de Nord se alege cea mai apropiată coajă de banană sau derdelușul de sub tâmpla femeii în rochie neagră aluneci, aluneci până spre dimineață printre cerșetorii de metafore,

The blue cafe Mi se pare că aud șoaptele în palmă, cuvintele Cad în ceașca de cafea, eu sunt ținta nemuritorilor Când îți întinzi arcul până la mine eu te privesc în ochi, Îți curg prin vene,

Decorul depinde de imaginația fiecăruia: ești liber să-mi aranjezi inima cum vrei, eu plec să-mi petrec viețile următoare pe alt mal mai puțin abrupt, ți-o las până la

merg prin tine după o schemă bine stabilită știu ce se întâmplă la stânga știu care străzi au strict interzis unde e drumul cu prioritate am făcut demult un inventar al lucrurilor ce le deții,

intru în tine ca într-o biserică păcătoasă, febrilă îmi arunc rădăcinile la întâmplare cuvintele se târăsc în urma mea din trup se dezlipesc cărămizi în urma mea îngerii bocesc o

Să scriu despre tine cum doar o singură dată s-ar fi putut scrie Când ai fi citit primul rând să crezi că citești Biblia sau Cartea morților Aș fi vrut să te strâng până când carnea ta intra într-a

îmi amintesc prima oară te-am văzut în pădurea de cedri erai singur și deshămat de orice urmă de om am vrut să te dezbrac de toată sălbăticia să-mi acopăr fața te-am dus la râu să-ți oglindesc

în fața cinematografului patria mi-am rupt un toc de la sandalele roșii brusc s-a făcut liniște mașinile s-au oprit reclamele nu mai pâlpâiau casele de schimb valutar dădeau dolarul pe

Poveste din Persia antică Nimeni nu știe că fericirea curge de sub pleoape Crezând că e un semn de nenorocire am șters-o Repede cu o batistă care acum nu îmi e de niciun folos Nu mai plânge tu

Am trăit la fel ca toți călugării fără să știu că sunt Am mâncat puțin și ce-am apucat fără să știu că am postit Am îmbrăcat numai rochii lungi în urma cărora orașul se reașeza Fără să știu că

mi-am zis/ poemul din seara asta/ trebuie să fie cinic/ să-i enerveze pe toți iar eu să trec strada/ cu mâinile în buzunare/ fără să mă asigur pe foia albă nu e nicio trecere de pietoni desenez

mirosul de portocale să-mi intre-n oase pielea s-o desfaci ca pe-o coajă amară pereții camerei să mă-nvelească viscerele să țină loc de șevalet de câte ori înmoi pensula-n inimă geamurile se vor

poezie scriu mai ales foarte de dimineață tot timpul la birou și direct la computer rar mai scriu de mână dar nu în trenuri sau pe bănci scriu tot la birou când simt că nu sunt în stare să

(introducere) sunt un puzzle/ nimeni nu mă recompune cascadă/ deșert/ alice sau țintă mai mult piatră decât statuie pe soclu nu am nicio formă definită/ ca un șarpe privesc în pământ/ îmi

la soare, sub umbrelă preferă un compot de piersici și valurile reci trosnind ca pardoseala veche din mansarda ta primele versuri au fost luate de apă strofa preludiu a rămas goală așa cum a

te pun pe cruce în fiecare zi îți țintuiesc aripile până se închid în propriul sâmbure nu voi lăsa nicio pasăre să-ți smulgă cuvintele te voi păzi de nopțile fără întuneric te pun pe cruce în