mama mea a murit când mă năștea
în oraș era beznă
nu mai știai cine prin cine trecea
în ea brusc căzuse tot cerul deodată
și nu mai plecase
stătea acolo făcută ghem
chircită într-un colț
nici
trebuie mers în Gara de Nord
se alege cea mai apropiată coajă de banană
sau derdelușul de sub tâmpla femeii în rochie neagră
aluneci, aluneci până spre dimineață
printre cerșetorii de metafore,
The blue cafe
Mi se pare că aud șoaptele în palmă, cuvintele
Cad în ceașca de cafea, eu sunt ținta nemuritorilor
Când îți întinzi arcul până la mine eu te privesc în ochi,
Îți curg prin vene,
Ieri mama mi-a spus: a căzut bruma ...
Nu mai știu ce e bruma, un strat fin, alburiu, mi-a acoperit și mie pielea de ani buni
Nu știu cum se cheamă, poate fereastră, poate poem
Nimic nu mai
Mă trezesc la ora cinci fără ceas, fără iubit, beau ness
Mai stau pe marginea patului fără să mă ridic încă din mine
Îmi place bălăceala asta matinală
De a mai hoinări o dată până iese
Decorul depinde de imaginația fiecăruia:
ești liber să-mi aranjezi inima cum vrei, eu plec
să-mi petrec viețile următoare pe alt mal
mai puțin abrupt, ți-o las până la
sunt zile când pe strada mea e atât de mult zgomot
încât nu mai aud cum bate în mine
nici noaptea, nici ziua
turla bisericii de pe umărul drept s-a stricat
de atunci pe masa de scris se opresc
merg prin tine după o schemă bine stabilită
știu ce se întâmplă la stânga
știu care străzi au strict interzis
unde e drumul cu prioritate
am făcut demult un inventar al lucrurilor
ce le deții,
intru în tine ca într-o biserică
păcătoasă, febrilă
îmi arunc rădăcinile la întâmplare
cuvintele se târăsc în urma mea
din trup se dezlipesc cărămizi
în urma mea îngerii bocesc
o
Celulele încep să se desprindă de corp ușor prin cameră
Și mă îmbrac fără să vreau într-o lumină inexplicabilă
Când îți rostesc numele încet printre buze sar scântei din carne
Mi-e frică să te
Mă întrebam, dacă am fi față-n față, da, noi doi, ca doi iubiți
Am fi ca la un proces penal, cine pe cine a lezat, care e prejudiciul
Cine e victima, cine trebuie pedepsit, ne-am apleca unul în
Să scriu despre tine cum doar o singură dată s-ar fi putut scrie
Când ai fi citit primul rând să crezi că citești Biblia sau Cartea morților
Aș fi vrut să te strâng până când carnea ta intra într-a
îmi amintesc
prima oară te-am văzut în pădurea de cedri
erai singur și deshămat de orice urmă de om
am vrut să te dezbrac de toată sălbăticia
să-mi acopăr fața
te-am dus la râu
să-ți oglindesc
în fața cinematografului patria
mi-am rupt un toc
de la sandalele roșii
brusc s-a făcut liniște
mașinile s-au oprit
reclamele nu mai pâlpâiau
casele de schimb valutar
dădeau dolarul pe
Poveste din Persia antică
Nimeni nu știe că fericirea curge de sub pleoape
Crezând că e un semn de nenorocire am șters-o
Repede cu o batistă care acum nu îmi e de niciun folos
Nu mai plânge tu
Am trăit la fel ca toți călugării fără să știu că sunt
Am mâncat puțin și ce-am apucat fără să știu că am postit
Am îmbrăcat numai rochii lungi în urma cărora orașul se reașeza
Fără să știu că
mi-am zis/ poemul din seara asta/ trebuie să fie cinic/ să-i enerveze pe toți
iar eu să trec strada/ cu mâinile în buzunare/ fără să mă asigur
pe foia albă nu e nicio trecere de pietoni
desenez
mirosul de portocale să-mi intre-n oase
pielea s-o desfaci ca pe-o coajă amară
pereții camerei să mă-nvelească
viscerele să țină loc de șevalet
de câte ori înmoi pensula-n inimă
geamurile se vor
în piața de vechituri de vânzare
iubiți cu brațele tăiate
veniți din lungi călătorii
aveau capetele plecate, muți
arși de soare
pescărușii încă mai smulgeau
bucăți de carne din ei
și ei
poezie scriu mai ales foarte de dimineață
tot timpul la birou și direct la computer
rar mai scriu de mână
dar nu în trenuri sau pe bănci
scriu tot la birou
când simt că nu sunt în stare să
(introducere)
sunt un puzzle/ nimeni nu mă recompune
cascadă/ deșert/ alice sau țintă
mai mult piatră decât statuie pe soclu
nu am nicio formă definită/ ca un șarpe
privesc în pământ/ îmi
la soare, sub umbrelă
preferă un compot de piersici
și valurile reci trosnind ca pardoseala
veche din mansarda ta
primele versuri au fost luate de apă
strofa preludiu a rămas goală
așa cum a
Și nici nu vreau, păcatele, celulele, mamele sunt la fel
Aceleași păpuși ale aceluiași teatru de prost gust sau loc de joacă
Pentru cei care au dat în mintea copiilor, azil, sau ce-o fi
Ne
te pun pe cruce în fiecare zi
îți țintuiesc aripile până se închid
în propriul sâmbure
nu voi lăsa nicio pasăre să-ți smulgă cuvintele
te voi păzi de nopțile fără întuneric
te pun pe cruce în