...și dacă...

...și dacă nu aș fi scris poate aș fi plantat copaci, aș fi plantat copaci zi de zi, m-aș fi trezit dis-de-dimineața, exact ca acum, mi-aș fi luat cizmele de cauciuc, mănușile, sapa, puiul de copac lăsat de cu seara în apă, și cu toate astea după mine aș fi ieșit la răsăritul soarelui să fac o groapă, mocirlă, aș fi înfipt bine rădăcina copacului, i-aș fi pus un arac să stea drept, l-aș fi văruit, i-aș fi dat un nume sau un număr, așa cum are tata 273 de copaci în livadă, eu am deocamdată 273 de poeme, el are cireșe, vișine, caise, prune, nuci, de-adevăratelea, palpabile, comestibile, rămân și pentru compoturi, gemuri, chiar mai dă la vecini, le pune coșuri întregi peste gard: luați și voi, se strică pe loc, e păcat de ele; eu am numai poeme, ce e drept și hrana mea ține de foame, dar nu pot da vecinilor peste gard, am încercat, le-am lăsat câteva foi cu însemnări matinale, copil, rouă, crepuscul, mantie, și a doua zi erau luate de vânt și aduse înapoi în grădina mea, apoi m-am gândit că ar fi bine să strâng toate foile într-o carte, tot un fel de copac, să-i dau un nume să stea dreaptă, poate s-ar fi chemat chiar așa, livada cu poeme, aș fi văruit-o, aș fi albit-o, așa cum se albesc tristețile la râu, un fel de șira spinării care se duce sus, tot mai sus ca mugurii spre lumină...