Camelia Petre

Să-mi scrii în colțul ferestrei o scrisoare de amor cu tocul cui de la pantof câteva rânduri pentru noi; să-mi desenezi o lună care doarme ori somnul ei zâmbind printre obloane; s-așezi

Mi-e bine când sunt lângă tine departe sunt toate Mașini huruind obosite și zgomotul străzii un far cam rahitic în noapte trăiește intens în poveste (acestea sunt aripi!) și-o veste o

Bibilica și Găina trăiau relativ fericite într-un spațiu relativ mic, delimitat de niște garduri relativ înalte, cu ochiuri mari, pătrate. Prin ele, Bibilica și Găina priveau în fiecare

Inimă rece, inimă caldă mimez ghicitul în palmă linie albă, linie neagră cocktail amar nautic haotic furtună rivală cu viața din mine mai sus o cruce mare, o cruce mică mimez convorbirea

În așteptarea contopirii cu acel sărut, numai aceluia care va ști a-mi desprinde aripile una de cealalta lăsându-le să plutească de-o parte și de alta a universului, am râs și am plâns am tăcut

verde lumina o privea de-aproape gemea tulpina albe pistrui roșii petale albastre priviri trecea la vremea aceea drept cea mai proaspătă înfățișare regatul curenților nordici de ieri de

Iubitul meu mă crede stâncă, două_mii_cinci_sute_cinci_metri_înălțime, de când s-au înmulțit zăpezile și floarea albă de camelie a uitat să mai înghețe. Floarea albă de camelie s-a uitat după

De mult îți admir zborul purtat pe nesimțite deasupra capetelor noastre. Doar ia-mă cu tine, când departe ne va fi doar azi! Noaptea ne vom aprinde candelabre în plete și vom pluti la

Dacă aș fi ploaie de vară mi-aș transforma cădere-abruptă din vis, în moarte seculară din versul închistat, în șoaptă ori într-o frunză ce se-ndoaie în ram; în ignoranță, vântul își poartă păgâni

Mai pătrunzător ca noaptea e omul prins în mrejele minții sale. O albie cârpăcită.. Sunt cea mai rotundă din albia aceasta! gândea luna și contempla mai departe. Mai orb decât

Și dacă ti-aș spune că astăzi cuvântul nu mai are același înțeles ca și cum ți-ar vorbi cuvintele dintr-o altă incăpere care desi îți par familiare ele să reprezinte cu totul și cu totul

Octombrie înfășurat într-un fular maron sub greutatea unor seri întunecate și reci Doamne, ce frumos îți plouă anotimpul sub umbrelă! Frunzele își dau duhul către ceruri trecând prin

Ne-ascundem pe rând printre bucăți de hârtie creponată, printre fragmente de cuvinte nerostite, printre creioane și gume mestecate… E prea mult bal mascat aici! Mai bine așezăm rechizitele-n

de aceea, mi-a spus, gândurile se sparg în cădere printre fire de nisip, și-a luat o gură de apă sărată dintr-un căuș de palme de aceea aproape de prăbușire la gura portului și în afară în

Lăsasem timpul să decidă asupra strigătelor mele, iar noaptea-n vis trăiam fantasme despre frumoase iele ce mă învățau să joc din palme, să cânt și să bat pasul, iar eu le învățam la

M-am stropit de ziuă Uitându-mă după fereastra rămasă deschisă de aseară. Mi-am închis petala Cu care îmi afânam pământul Uscând nestemate albite de atâta umbră. Mi-am hrănit iluzii de pe vremea

variantă a compilației formată din poeziile “În grădina sufletelor alge” si “Anotimp”, recitată la cenaclul de la Iasi, 14.05.2004 Ne vom întâlni, îmi spuneai, într-un martie simplu, alb, cu

Priveste! Dansează balerina pe lac. O, cum i se unduie mâinile pe lângă trup! La poarta sinelui ceresc ea bate elegiac, iar noi, printre flori și pomi cu ramuri înfructate, goi, rătăciți și uimiți,

trecea o secundă și poemul se năștea din cenușă ca pasărea fenix trecea pasărea fenix treceau și întrebările în urma ei incet încet dar nu se mai năștea nimic a cui este această bucată