Camelia Petre

Și a mai trecut un timp Tălpile pământului au transpirat destul Doar umezeala fierbinte a rădăcinilor de copaci a neprimăverilor bulbi a trupului gol de femeie mai crede în

Te port în gând. Pe umeri, eșarfă purpurie. Te-am câștigat de la Facerea lumii. Fără voia mea, voia Domnului. Lăudat fie! În fine, cuvântul tău vine către cuvântul meu; chipul meu

Ploua pe umerii goi Strecurand minutul de aparențe, Picura în palma deschisă Stropind visele prin care Te-am știut mereu lângă mine, Prin care îți părea că-s un actor. Mă uitam înspre

Am scris necuvinte; m-am jucat de-a culorile cu norii, cu ploaia... o înșiruire de tăceri frumos rindeluite despre...nimic. Pe sârma subțire, în echilibru, cuvântul își dă importanță. E vremea

Aș plânge pe umărul tău drept Lăcrimându-mi prin genele-mi nebune, Regretul de a-mi găsi nemurirea Înainte de a te fi iubit, Înainte de a-mi apune simțirea. Aș plânge pe umărul tău

Gerul a cuprins zidurile orașului sfărâmat de prea mult așteptatele atingeri primăvăratice. Tâmplele zugrăvesc, pe cerul altădată senin, gânduri de lumini deschid, în șoapta acestei zile, imaginea

De partea cealaltă se închide privirea cu irizații de verde a pământului. - Hei, pământul acesta are ochii de aceeași culoare cu ai mei! - Și ai mei sunt la fel! Palmele noastre se întâlniră

Peste pleoape când asterne moșul Ene fulgii cerne somnu-i dulce, calde gene se așează între perne; căteluși de pluș agață ursuleți cu inimioare vor bomboane cu savoare, cărți de colorat în

numara frumoasele apele si casele, codrii si fantanile, napadind fapturile; cine le-a privit in ochi, sa le cada cu deochi cu descantec intre gene si mai tare se vor geme [COR] vaiiiaiiiaiii ele

pe când norii devorau în treacăt chipul palid al neobositei luni din luturi nisipoase mimi angelici galbeni pe o margine de scoică se nășteau aproape oameni desculți imuni și doar se desprindeau de

Dansez muribund Până la lăsarea serii Chemând luna Să-mi aprindă visul despre tine, Învârtind atmosfera, Ca să mai treacă o zi Și încă o seară, Doar să-mi mai aplec urechea la o melodie După

Poezia cumsecade este o poezie anonimă, adică autoru-i nenăscut ori nu se afla în viață atunci când a scris-o, o poezie căreia i s-au uscat cuvintele pe o foaie albă, apatru, și, din cauză de

Ori frunze moi, pufoase caramele topindu-se pe buze pe degete, pe mâini? Ori trecătoare fulgere, lumini de fosfor pe un chibrit aprins? Ori tainice abisuri care coboară din

frunza răsfață în bătaia vântului floare de iris dansul petalei pulsează eoni înflorind cuvânt cristalin pădurea freamătă al țărânii eter clopotul vieții în absență roua inimii dezvelește

Eu nu dorm, doar mă visez pe dinăuntru, cu ochii mari, uimiți, din care saltă, uneori, câte o perlă mare, cuminte spre gâtul meu alb și subțire; la brâu, șirag de lacrimi; îmi erodează pielea până

Acum scriu, iată! E poezia prezentului dimpreuna cu noi. Cum se iubesc pașii seara în drum către casa mea care nu este casa mea în drum către casa ta care nu este casa ta casa din

Cei doi, pe canapea. Răsfoiesc amintiri dintr-un album - Pozele acestea cu straturi! Au culoare, sunet.. - Dacă adăugăm un al treilea, ar avea și miros anume. Florile, fiecare apus de soare,

astăzi scriu o poezie perpendiculară cu nimic peste coapsă mă îmbie gângură-te sârbă din buric ies în lipsă unghii roase haos mă petrec false tristeți lasă-mi prada fără oase portocală-te