Camelia Constantin

Vara asta o găsește într-un sidefiu decor, ne-mblânzit, furtuni o poartă și-o aruncă pe un nor, rochia de bal pierdută-i într-un val și el turbat iar condurii ei de zână în poveste i-a uitat. O

Împarte-mă în două dacă pleci și lasă morții ce nu iei cu tine, păstrează-mi ochii ca să îți trezesc la viață, corzile de mandoline. Și lasă-i negrul gândurilor mele să țeasă giulgiu

Mă strigă voci iubite, așa precum spuneam, sardonic îmi zâmbesc și-ntunecat himere, ce mă alungă-n albe și-nalte emisfere, sunt ghemul unei umbre...mai sunt sau doar eram? Și ți-am lăsat

În ore și în spații cu totul inedite, cu gânduri și răzgânduri, cu părul răsfirat, în nopți întunecate, lipsite de ispite, era precum o muză dintr-un album uitat. O filă inocentă, în colțurile

Tristețea mea e poate-un fel de vină și-nsingurarea-n care mă-nfășor, că nu mai știu sau poate îmi e dor, de ce îmi sunt chiar mie azi străină? E arșiță-n troiene, fluturi mor când iernile se

Viole scuturate pe morminte Ca picuri pe o pajiște aridă, Blazată, indecisă și lividă Foșnește bezna-n albele cuvinte. Și ireal, c-un aer de silfidă, Acordul de tăcere ia aminte La

Drum zănatic, lună plină, iureș trist de pași grăbiți, visătorii scoși din minți mai privesc spre rădăcină. Stau iluzii-nghesuite în trunchi sec cu ramuri dese, crud mănunchi de

Noaptea trecută am simțit un dinte-nfipt în umbra mea, conturul ei se tânguia spumos, incert și răzvrătit. Tăioasă, lama de cuțit, barbar pătrunsă-n interstiții, îmi sfârteca mai vechi

Semnări și resemnări pe-o pantă lină îmi sunt aduse-n zbor de buburuze, în amalgamuri vegetal-confuze, spirale-aprinse cu miros de smirnă. În verdele difuz de la peluze carbonizate hohote

Într-o zi, de dor de tine Am sculptat în gând o frunză, Am trimis-o călăuză Să-ți vorbească despre mine. M-am gândit și i-am mai pus Un ochi tandru și o buză Dulce-amară și confuză Să-ți

Se tânguie o toamnă în orele cărunte și zvonuri către mine ajung că ai mai fi, se întețește vântul și simt adânc pe frunte un rid ce îmi străbate visate veșnicii. În podul palmei mele te văd

Mă simt ocean. Cad stropi. Neîntrerupt. Când unică magia crește-n doze, Sălbaticul parfum ascuns în roze Coboară țărmul aspru și abrupt. Statornic joc. Bizar metamorfoze Mă fac și zbor și pas

Imi pun în iris violete Cu ochii-nchiși să te privesc Cum mi te plimbi prin labirinturi, Arome mov cum raspândești Din crinii mov îți fac agrafe Și părul slobod să ți-l prind Să nu-mi

Sinapsele sunt grele de păcate, influxul a uitat știutul sens, magnetice lumini sunt capturate, irațional, neașteptat revers. Adulmecând mirosuri de culoare, se-mbogățesc în neguri cu un

Și iată este mai și nu ți-am scris, au înflorit leandrii între noi, ne scutură miresme-n calde ploi, pe fiecare harpă câte-un vis. E cerul roz cu alb de parcă-a nins cu amăgiri