Călin Sămărghițan

Spuneam că l-am citit cu foarte mare interes încă de la prima apariție a articolului aici. Nu-mi pot da seama dacă în această variantă înregistrează modificări majore, cert este că Orientul Mijlociu rămâne același tărâm fascinant cu o istorie parcă în continuă transformare. Sunt convins că aceste probleme ar putea fi privite într-o lumină mult mai completă dacă s-ar avea în vedere și perspectiva arabă ori iraniană, mai ales amintindu-mi de o excelentă carte din 1983, tradusă la noi abia în 2007, a lui Amin Maalouf \"Cruciadele văzute de arabi\", o altă perioadă la fel de interesantă, și o perspectivă care schimbă substanțial părerea noastră despre noi înșine (ca civilizație occidentală mă refer).

În schimb am avut timp să verific un lucru care cel puțin pe net nu l-am găsit, dar bănuiesc că istoria îl consemnează pe undeva (altfel ceea ce spun s-ar putea să aibă valoare de document): Fiul primului președinte egiptean, Gamal Abdel Nasser, pe nume Alelin, a studiat teologia ortodoxă la Sibiu. A fost coleg de clasă cu tatăl meu, absolvind în \'68. În 1970, când Nasser a fost înlăturat, a fost asasinat (executat?) împreună cu întreaga sa familie(!!!), vestea morții tânărului Alelin ajungând în România, împietrind de durere pe foștii săi colegi.

Finalul acela alegoric din prima variantă a dumneavoastră, cu copilul arab cu pieptul gol, era foarte impresionant, motiv pentru care am păstrat acest titlu al comentariului meu. L-ați mai putea cita o dată aici, vă rog?

Iulia, nu pot decât să mă bucur că Anubisul meu generează astfel de demersuri. Și sar direct la inserția cu accente personale, a Francescăi, un personaj mai mult sau mai puțin fictiv, care de mult îmi bântuie câteva poezii și o nuvelă întreagă. Rămân la ideea că obiectivarea unei trăiri nu o atingi decât prin sublimarea subiectivității acesteia, dar nu spun că am și reușit aceasta aici, ci doar îți confirm opinia că prin inserarea acestui pasaj intim subiectiv am încercat să justific acea punte de alunecare spre interior de care spui, poate singura care face posibilă unirea cu cea exterioară, înaltă. Un fel de \"cerul este în noi\" sau ceva aidoma.

\"Toamna în rece siaj pe șira spinării\" spunea cineva odată și asta m-a izbit din primul moment de când am văzut coperta. E o carte pe care aș deschide-o cu înfrigurare, cuvintele ar putea să zboare din ea, iar paginile păstrând doar urmele trecerii lor, să înceapă să grăiască limbi de neînțeles.

\"Mi-au rămas din ziua asta/ o jumătate de inimă/ și tu\" (mare bucurie că dl Pașa se oprește tocmai asupra acestui pasaj) este versul antologic, cap de operă al unui tip de scriitură care se păstrează cu neasemuită naturalețe în granițele fine și vaporoase ale unui expresionism de factură modernă, blând și subtil, înalt spiritualizat, care mărturisește salvatorul adevăr că inspirația mai poate marca în ziua de azi poezia, în ciuda invadatorului curent care vrea să impună travaliul artificial de facere a textului.

Așadar, cum bine se și spune mai sus, e vorba de o voce distinctă, inconfundabilă, necatalogabilă, imposibil de încadrat generaționist (aviz amatorilor!), plin de sens și trăire poetică, adică exact trăsăturile care descriu autenticitatea unei scrieri.

E duioasă și sensibilă, voit lipsită de prețiozități, fragilă, iar ideile substanțiale cuprinse în ea iau o formă foarte delicată. Aș remarca prima și ultima strofă, care mi se par cele mai sugestive.

Sunt impresionat de amplul ecou pe care l-a stârnit. Alexandru-mi descrie traseul invers și mă bucur că se vede asta. Asemeni lui Anubis, aidoma unui ghid, exact. Cuțitul și piatra sunt destul de incompatibile și unul trebuie să cedeze cumva, dar mă bucur să văd că \"agățătoarea\" aceea convinge cititorul.

Ottilia, da, ai intuit: pentru că acele cuvinte rămân săpate în piatră, mărturie și semn de orientare. Interesant cum ai văzut cele două voci, eu cred că ideea ta se susține. Prin contrast, băutul cafelei, desigur. Adică Zeul durează în piatră, pe când omul se risipește în micile plăceri esențiale însă pentru existența lui... efemeră.

M-ați prea desfătat cu aceste interpretări.

Atât de bine respiră a spații largi și atât de bine se zburdă pe sine! Și totuși e o poezie a iluminării (am ocolit cu bună știință termenul, din păcate demonetizat astăzi, de ”isihasm”), care menține spiritul viu și treaz (există și un cuvânt pentru ambii termeni laolaltă, trezvie), tocmai pentru că dovedește imaginație.

Întotdeauna iedera mi-a dat bine în poezie, iar din miile acelea de rețete am furat câteva.

Eu nu mă satur de aceste tablouri în versuri și versuri dincolo de tablou, în primul rând deoarece nu încetează să provoace ființa. Și deoarece alunecă întotdeauna dinspre pictură înspre altceva. Un soi de reflecții existențialiste care își iau doar ca pretext culoarea ori compoziția artistică, pentru a plonja inspre taine mai ascunse, vezi aici motivul ramei realității și cel al oglinzii.

Am remarcat și-n alte poezii și acum văd că apare mai mereu expresia ”pictorul însuși”. E de înțeles această intenție de a pune accentul expres pe persoana pictorului, dar îmi pare în continuare ușor artificial, nu cred că e nevoie de acest întăritor, căci poezia realizează prin însăși(!) sugestivitatea ei, foarte bine aceasta.

Mai e o chichiță, dar pe-aia n-o mai zic.

Foarte... palpabilă atmosfera, credibilă, coerentă, îl învăluie pe cititor din toate părțile. Și-l apasă la propriu pe toate încheieturile. Păstrează peste tot o undă de mister și de nespus, de lume ascunsă. Concizia, zgârcenia dezvăluirii, rapiditatea cu care se succed imaginile, lăsând în urmă puternice amprente subliminale, aparent disparatele detalii sunt artificii stilistice care aici converg în chip fericit.

În principiu nu sunt de acord cu englezismele, avem o limbă care greu poate fi întrecută în sugestivitate, dar hai să-nchid ochii că prea-i faină! (Uite: englezismul spune ceva despre autor, dar poezia asta este atât de bine închegată semantic, încât orice ”infestare” din partea autorului o fisurează. Nu știu dacă m-am făcut înțeles.)

”...Într-o cafea tare. Dis-dimineața”, scuze, doar am vrut să aud cum sună.

Finalul e dezarmant de izbutit.

He-he, ce m-ați păcălit! Era gata-gata să scriu că am intrat tocmai ca să citesc finalul, dar bine că am verificat și mi-am dat seama că sunteți două autoare pe nume Frumosu. Cel puțin, mă rog. Privirea aceasta dintr-un colț de sus al camerei, m-a acaparat, tăiosul dialog imaginar vine exact la momentul potrivit, dar apreciez mai ales subtilitatea expresiei prin care se dezvaluie că vocea din final e de sex opus celei auctoriale.

Și ce probleme avusesem eu cu asta! M-ați inspirat.

Vizionarismul acesta atât de slobod, acompaniat de o impecabilă coerență imagistică, pe alocuri alegoric doar atât cât îi permite ironia, asocierile de mare finețe, dilara de care te îndrăgostești instantaneu încă din poezia cu același nume (sau poate de cerul acela \"pană de struț\", încă nu știu prea sigur) fac parte toate din instrumentarul cu care autorul menține textul într-un registru care calcă mereu cu jumătate de talpă în tărâmul fantasticului. Totuși acest (infra-)fantastic se dovedește foarte curând a fi doar o suită de derapări controlate în interiorul aceleiași sfere semantice (de exemplu alunecarea aceea dinspre deltă, cai lichizi, burți de șei, pleacând de la pretextul unei ferestre închise; sau vulpea autohtonă versus roșcata din viața de zi cu zi; ori ochii \"fisuri spre suprafață\"; ori culori \"cârlionțate\"/ a face dragoste).

Aceste alunecări, aceste glisări se produc pe fondul imaginii apei, a omului-apă, a eului-apă, a femeii-apă, o apă turbionară, clocotitoare în cele din urmă, adică în ultima strofă unde, prin versurile \"încălecate\", se calcă ea pe ea însăși. Astfel, di-la-ra parcă e ancestrala despărțire a apelor de ape. Privită cu toate \"ochiurile\".

Mmm. Alexandru, un fel de dulceață, acel fel de măgulire când te trezești descifrat. Desigur că \"începutul\" e la \"dac-ai fi aici\" și mă simt vulnerabil acum cu obsesia dezvăluită. Obsesia că orice mișcare interioară a sinelui, oricât de subtilă, corespondează cu lucrurile dimprejur, poate chiar cu forma unui fotoliu maro. Eu nu-mi descifrasem încă foarte precis de unde acel sentiment al înstrăinării, dar \"mai străin cu o zi ca să crească\" îmi răspunde perfect.

Dau ocol poeziilor dumneavoastră de când am descoperit acele fascinante camere siberia înghețate de care spuneam, dar încă nu mă simțeam în stare de a păși în frigul acela vorbitor. Există poezii în care intri cu sfială. Dar găsind afinitatea receptării, acum mă văd încurajat de a fi mai îndrăzneț.

Mi-am scrijelit-o pe braț și-acum îmi flutură ca o pleoapă sau ca un ochi de sub piele. Aste \"aaalte feluri de a înțelege\" vorbesc aaalte limbi și lumea nu. De cele mai multe ori nu se aude, dar tu de unde știi?

Imaginea scârțâie (vezi typos) la fiecare mișcare și face un zgomot asurzitor. Lumea nu.

Lumea nu.

O, dl Mureșan, mulțumesc pentru intervenție. Fiecăruia îi va vorbi în limbaj aparte, iar asta nu poate decât să... Nu poate decât să. Uf, scuze! Luna s-a năpustit pe fereastră la mine și oscilez între a o alunga din odaie și a o ruga să rămână.

Foarte pretențioasă și spectaculară această serie de poezii, o serie preumblată printre arborii lui Andreescu, prilejuită de Dragoș Vișan, mai ales în acest text care se pretează unei exegeze mult mai amănunțite decât putem face noi aici. Întâmplător sau nu, mestecenii cei albi sunt motivul unei introspecții mult mai severe, mai profunde, generând reflecții mistice. ”Teandrice raze”, ”limbă aproape cântată”, ”epiclezele dintre palme” sunt expresii care îl duc pe cititor la granița dinspre infinit a ființei, în pragul minunii am putem spune fără a greși prea mult.

”Azi-mâine” este o atemporală măsură a contemplației. Apoi ”negrăita ființare”, ”nuntire cu naștere...”, ”liniștit infinit” înscriu cu desăvârșire poezia într-un realism mistic, depășind hotarele imanenței abia zăgăzuite până acolo, de la revărsarea în transcendent.

Accentele ultime sunt eshatologice de-a dreptul și-l zugrăvesc pe pictor în general, pe Andreescu în special, ca pe un apostol pe drumul Damascului, și o, ce picior în țepușă!, iar ”celălalt mal” nici măcar nu mai este de aici.

Domnule Teodor, mulțumesc, încă o dată gând bun, am văzut antologia.
Sunteți generos cu nota.

Asta e poezie ”de alpinist”, nu? Aici e premisa și pornind de la acea căutare de fisuri aș zice că e bine extrapolată.

Mulțumesc, Iulia, pentru trecere, lectură și semn. Spunând \"crește\", cred că îi dai strofei a doua sensul pe care îl căuta.

\"Strig altă lume\" nu m-a convins pe deplin. Apoi am coborât în listă și am descoperit o poetă cu un vers bine conturat și o structură îndeajuns de elastică pentru a permite poeziei să respire un ritm interior propriu. Adică nimic artificial ori forțat. Totuși finalurile mi s-au părut că nu calcă întotdeauna exact pe macaz.

Am citit mai multicele, preferate ar fi \"tu să nu mori în mine\" și mai ales \"Regină goală\".

Da, și după mine e de un prozaism mult prea accentuat. Iar finalul respiră același didacticism desuet cu pretenții aforistice.

Întâmplare cu maci când flutură-n grâu ca niște fluturi, ca niște umeri ușor aplecați.

Parcă abia te atingi de poezia asta, nici nu știu cum ai putut s-o scrii.