Pictura – oglindă

Eu nu mă satur de aceste tablouri în versuri și versuri dincolo de tablou, în primul rând deoarece nu încetează să provoace ființa. Și deoarece alunecă întotdeauna dinspre pictură înspre altceva. Un soi de reflecții existențialiste care își iau doar ca pretext culoarea ori compoziția artistică, pentru a plonja inspre taine mai ascunse, vezi aici motivul ramei realității și cel al oglinzii.

Am remarcat și-n alte poezii și acum văd că apare mai mereu expresia ”pictorul însuși”. E de înțeles această intenție de a pune accentul expres pe persoana pictorului, dar îmi pare în continuare ușor artificial, nu cred că e nevoie de acest întăritor, căci poezia realizează prin însăși(!) sugestivitatea ei, foarte bine aceasta.

Mai e o chichiță, dar pe-aia n-o mai zic.

Înlătur pronumele de întărire, întăritorul după cum spuneți, nu-i necesar. Oricum aș vrea să mărturisesc faptul că ideea mi-a dat-o Ștefan Bănulescu, cu o carte având ușoare elemente autobiografice pe lângă cele pur ficționale, în care era vorba despre un meșter de oglinzi. De aici până a investiga arta oglindirii realului în tablourile lui Andreescu mi se pare un pas foarte mic. Sper că Drumul seara, prin titlu, silueta umană micșorată, cu spatele la privitori și atmosfera vesperală conțin germenii creației artistului plastic, fără nicio pretenție de-a genera o simbolistică a morții sale premature din 1882, ci a vieții totale. Emanatismul despre natură, arbori al lui Andreescu are legătură, după mine - sper să nu exagerez prea mult - cu viziunea palamită a energiilor necreate divine. Pe acestea le văd eu - iar exagerez prin interpretare - în șiroaiele de pe cerul la asfințit. Specialiștii ar spune că șiroaiele scad mult din valoarea acestui tablou, că sunt inexplicabile. Mie mi se pare că autorul peisajului ar vrea să spună că și cerul, amurgul vieții, al lumii e locuit, e vegheat de Unul ființial, de-o familie transcendentă.

Spuneți-mi chichița. Sunt gata să revăd textul, să-l îmbunătățesc în toate privințele, flerul d-stră în interpretările critice mie de folos.

mi-e de folos

așa aș defini poemul pentru clasicismul ascuns printre versuri, ca o diluare a limbajului actual. E un poem înțelept, sau cel puțin, reflectă înțelepciune și echilibru. Da, dacă am lua tabloul la disecat am scrie multe, aici însă Dragoș Vișan ne transmite propria interpretare. Interesantă și inedită ideea de a transforma în poeme pînzele. Sper că va ieși de aici un volum.

pe mine m-a absorbit \'acuarela\' din ultima strofă. s-a imprimat un ceva ca o voință \'exauctorială\', și spun astfel pentru că eu însumi am absorbit astăzi niște nuanțe, care, cred că s-ar îmbina, completând pictura: \"Omul arareori se pripește numai o dată. Prima oară totdeauna face prea mult. Tocmai de aceea în mod obișnuit se mai pripește și o a doua oară — iar de data asta face prea puțin...\". totodată, mai cred că această ultimă strofă a fost pictată pe o pânză celestă, nemuritoare.

cu prietenie,
cristian

pe care îl oferă colecția de texte Arborii lui Andreescu, este precum un adjuvant pentru spiritul meu, prin care ”interiorul naturii” sau Natura ca Tot, devine ”interiorul unei case a sufletului”. nu te poți pierde în hățișurile interpretătii, decît cu drag și pentru o lungă vreme, după ce ai terminat de citit textul.

cătălin

Vă mulțumesc foarte mult. Impresiile voastre sunt și ele tot la fel de stenice precum tablourile lui Andreescu, pentru că mă-ncurajează să continui. Nu știu cine să se-ncumete să-mi publice într-un volum de debut versurile. Aș vrea, dar eu consider că a da bani și pe sub tejghea la editură e o tâmpenie. Nu vreau profit, nu vreau un ban. Aș vrea să debutez la o editură mai importantă, să fie un preț modic pentru toate buzunarele cititorilor.