Călin Sămărghițan

Am trecut de cealaltă parte
a ochilor voștri
și acum vă privesc
pe dinăuntru.

Fântâna apare întotdeauna acolo unde cuvântul își caută calea spre înafară. Probabil de aceea ai impresia uneori că fântânile se sapă singure. Cresc între coaste, cum bine se spune aici, pentru că acolo doare cel mai tare. dar tot acolo crește, invizibilă, da, ca o a doua inimă.

Textele tale, iată, m-au readus în paginile agonice după o îndelugată absență,... ești un fel de Cosmin.

Stil inconfundabil, bine și matur conturat, stăpân pe text și pe subtilitățile limbajului și ale scrierii textului pe care le utilizează la maxim. Atunci când acestea se epuizează, Roxana Sonea improvizează cu aceeași măiestrie. Excelează în dialog, reușind să contureze caractere și psihologii din numai câteva schimburi de replici (mai ales în \"Empatii\", \"Studenta și țiganii...\", \"Mizerii de copil\", ca să le numim pe cele mai noi).

Atenția pentru detalii aparent nesemnificative, dar care se dovedesc picante, precum și ruperi de ritm în text imprimă realism și conferă autenticitate. Scriitura ei minuțioasă, uneori năvalnică, mereu surprinzătoare fac din scriitoare un fel de zeiță jucăușă cu destinele personajelor sale.

Mă bucur și eu să vă salut. Da, într-adevăr m-ați \"ghicit\" în toate cele spuse. Iată cum și tărâmul virtual devine un spațiu al găsirilor, iar poezia limbajul universal care desfide Turnul Babilonului.

Mulțumesc Radu. Mai ales pentru că spui că este a doua oară.

\"Inaltimea mea\" nu se refera la tine

Mulțumesc de gânduri. Dacă Nicolae Băciuț este cel care te-a adus aici, este o onoare și o bucurie în plus. Trecerea domniei sale pe aici aste un câștig extraordinar pentru site și pentru noi toți. Iar pentru mine e desfătare.

Da, poezia se simte. Apoi, dacă vrei să vezi de ce și cum, începând să o diseci și să o întorci pe toate părțile te îndepărtezi ușor de ea și poți să o pierzi. Dar te pot aștepta totodată și frumoase surprize, căci vei ajunge să ții în palmă lucruri mărunte, care clădesc împreună o citadelă rotundă. Pentru aceasta poezia e frumoasă, pentru că o poți privi din toate părțile.

...cu făraș făr\' măturice
că așa e mai propice,
pentru înălțimea mea
înghițisem mătura.

Domnule Nicolae Băciuț, cu deosebit respect și mare bucurie salut întâlnirea dumneavoastră aici. Am fost îndrăgostit de \"Muzeul de iarnă\", a fost cartea de căpătâi a \"intrării\" mele în poezie.
\"Iubirea mea nu are gură,
ea are trupul cuvintelor,
are sângele cu care îți scriu
despre moartea mea.

Azi noapte am visat un cuvânt\"

Doamne, o știu și acum, după... să văd... 19 ani! Aveam 18 ani.

Cu \"Memoria zăpezii\" m-am întâlnit imediat după revoluție.
\"Ceea ce de departe pare un măr,
e poemul...\"

Iertați-mi vă rog efuziunea, dar e extraordinar pentru mine să vă întâlnesc aici. Nu-mi permit să comentez, am crescut cu poezia dumneavoastră. Vă mulțumesc, pentru toată poezia așezată în sufletul meu de timpuriu.

Deci: linie, linie, linie, linie, Carmen, punct. Morse, nu?

Carmen, mulțumesc. Cu aceasta poezie mă așteptam ca pieptul să mi se umple de săgeți... dar uite-l pe Blaise glasuind cu suflarea lui de trestie.

Îmi place varianta cu zahăr. Știi ce tremură acum în bătaia caldă a acestui sfarșit al lunii lui Undrea? Vata de zahăr pe băț din parcul de distracții.

Primește, așadar, și sorcova mea:
Anul bătrân se schimbă,
un an tânăr și nou să răsară,
să știe sama zilelor
ș-a potecilor,
s-aducă zile de rai
c-acolo-i de trai,
rostul și locul
unde-i norocul,
viața și harul
să ne fie darul.

La anul și la mulți ani!

Cu tot riscul de a fi redundant deja (e al treilea comentariu consecutiv), aceleași aprecieri. Aceleași imagini poetice cuceritoare, \"șiroind\" de sens, ca să fiu în ton cu poetul.

Dar vreau să-mi \"spăl aici\" și o părere contrarie. Imaginea finală, de această dată, nu-mi place. Coliva miroase foarte plăcut. A înviere.

Vin la această poezie după ce am citit și comentat poezia \"ierni fără tata\" a aceluiași autor. Aceleași imagini poetice sugestive, presărate pe întregul parcurs. Prima strofă e de o rotunjime și perfecțiune imagistică ce cucerește de la prima citire. A doua, în schimb, mi se pare ușor-ușor confuză.

Versul \"apa mi se face rău de sete\" este superb.
[ Nu te supăra, dar vreau să-ți împărtășesc o replică proprie, chiar dacă e mult mai puțin sugestivă:
\"Setea e bucuria
că-ți lipsește apa îndestulării,
că nu vei ajunge niciodată
să nu-ți mai trebuiască.\" ]

Iar imaginea finală cu luna ce \"se dezbracă pe un perete\" este cuceritoare. Titlul, promițător inițial, primește fascinante îmbogățiri de sens de-a lungul poeziei care încântă.

O poezie consistentă, puternică în sugestie, sensibilă la nuanțele sufletului.

Fiecare imagine e atent construită, iar stările sufletești sunt sugerate, cu o matură conștiință poetică, de elemente care surprind prin simplitatea lor, dar care sunt încărcate de sens. Iar acest sens este dat de o privire foarte atentă concentrată asupra unor detalii semnificative (unghii, primul pas, zăpada din geam, urma tălpilor).

Trei imagini poetice sunt de excepție: \"zăpada care îngroapă orizontul\", \"gerul râde în țurțuri\" și \"luna latră a câine\", iar concentrarea lor spre final (începutul e descriptiv, finalul e metaforic - un alt sens extraordinar aici) dă greutate sensibilei simțiri poetice și o accentuare a adâncirii introspective a autorului. Iar această accentuare de sens vine după jocul tragi-comic al aceleiași observații atente: \"în fiecare an pleca tata / de venit nu venea în fiecare an\".

Îmi place foarte mult. Perfect îndreptățit să fie adusă-n atenție.

Vorbești de fericire..., prima, a celui pierdut în cotidian, e derizorie, fără greutate, fără consistență. Dar aduce și ea o mângâiere... și o scăpare atunci când fericirea cea grea, cea arar degustată, pare departe și de neatins; când fericirea cea grea ne doare.

Fericirea ușoară e fericirea \"scop\", capăt; dincolo de ea nu mai este nimic.
Fericirea grea e fericirea \"drum\", ființa (rostul) ei este însuși drumul care duce înspre ea, și astfel, nu se sfărșește nicicând. Deoarece duce înspre Sine.

\"Gothic Dream\" lansează un subiect incitant, și-l felicit pe autor pentru inițiativă. Este greu să găsești referințe chiar despre îngerii buni, și mult mai rar despre demoni, care sunt probabil ascunse în stilul \"Numelui trandafirului\".

Articolul este foarte interesant. Numai cunoașterea ambelor tabere (inspirată prezentarea în opoziție) ne poate da o imagine a luptei dintre ele, luptă ce se dă, de fapt, pe tărâmul sufletului uman. O teologie adevărată este incompletă fără demonologie, însă, pe de altă parte, se spune că pe demoni să-i lași mai bine în pace, căci altfel, nu te mai lasă ei pe tine.

Noi suntem comozi și, puțin ipocriți, ne place să credem numai în existența îngerilor buni. Cea mai nouă reprezentare artistică a demonilor (de excepție totodată), a reușit-o Mel Gibson în \"The Passion of Christ\"; acel demon care mereu dă târcoale...

Și ridic o întrebare: oare câți dintre noi credem cu adevărat că această crâncenă confruntare există???

Da, Horia. Nu știu de ce spui \"gânduri sinistre\".
Că nu e \"susținută poetic\", poate ai dreptate dintr-un anume punct de vedere. Dar, iată, că imaginea și-a atins \"retina\", suntem în același ton (cu a doua replică a ta), căci, îți spun, o variantă a poemului sună așa:

Pescarii de oameni
se transformă în pești cu aripi

dar nu mi-a plăcut dublul \"de\" (pescari de oameni / oameni de apă, iar versul 2 era muuuult prea lung); iar peștii oricum au aripi, zboară și ei, dar, cine spunea?, printr-un aer mai gros.

Iar prima replică pe care o dai mi se pare foarte interesantă: pescarul ce devine nadă, dar asta este deja ... altă mâncare de pește.

Mulțumesc de intervenții, mai vorbim, vreau să văd și textele tale, o să revin când mă întorc de la colindat. Sărbători blânde și frumoase-ți doresc.

Silvia, îți mulțumesc încă odată, analiza aceasta stilistică a poeziei are și ea rolul ei și instrumentele ei, cărora le-ai dat aici glas.

După părerea mea, atunci când scrie, autorul operează în noțiuni, ori o analiză vine întotdeauna cu descoperirea \"mecanismului\" interior al scriiturii, a elementelor care construiesc stilul. Da, Ioan și Mihai, aceste elemente poartă anumite nume, pe care Silvia le-a rostit aici pentru că ele susțin orice analiză stilistică.

De asemenea, cred că un autor e mai puțin potrivit a-și face descompunerea propriei sale poezii. Aici am greșit eu. Un autor cred că scrie fără a se gândi că acolo trebuie să pună cutare sau cutare lucru, ci scrie pentru că așa simte. Este rolul criticii (și este ceea ce Silvia face aici) să vină să evidențieze figurile de stil incorporate unei scriituri. Cred că demersul unui creator, de apărare a creației sale în fața contestărilor, este însăși creația sa, și cred că greșește atunci când analiza o face chiar el. Aceasta se aplică inclusiv artiștilor plastici. Mesajul lor este acolo, în fața ochilor privitorilor, încifrat, dar comunicând empatic, exprimând prin anumite semne un anumit mesaj. Descifrarea acelui mesaj, nu stă în puterea oricui. Aici văd rolul criticii.

Unii acceptă mesajul unui artist în mod direct, prin acea empatie amintită. Alții îl percep doar în urma unei critici de specialitate, care are instrumentele ei bine definite. Alții nu îl sesizează (nu rezonează) nici atunci. Și aici, cred, stă toată diversitatea și frumusețea simțirii și exprimării umane, că avem lungimi de undă diferite care nu rezonează identic în toți și face din fiecare ființe distincte.

Deci nu trebuie să ne supere o critică negativă, iar artistul va continua în creația sa indiferent de părerea criticilor, căci critica e doar un instrument care nu afectează creația în sine, care rămâne ca atare.

Dar, la fel, consider că această critică trebuie să se țină departe de injurie și insinuări personale la adresa autorului, căci atunci nu mai e critică, e politichie ieftină care nu face nici un bine acestei calități speciale umane, care este actul creator.

Nașterea lui Hristos să ne aducă liniște, pace și înțelegere; să primim taina că Dumnezeu se face om și să ne bucurăm, căci cerurile se apleacă înspre noi. Fiți binecuvântați!

Dane, ziceam că vreau să mă țin departe de concret atunci când vorbeai de \"meandrele concretului\", și nu ziceai rău deloc, dar nu mai explic pentru că nici mie nu-mi place deloc atâta teorie, și urăsc faptul când aceasta devine necesară. Orice teoretizare e departe de poezie. Cred că m-ai înțeles greșit în intervenția mea, și mi-ar părea rău.

Nu te aprinde, știi cum e cu language-ul pe tastatura asta, ba e \"z\", ba e \"y\".

Mmm, Silvia, da, metonimia e cheia... eu o văd ca pe o întoarcere perpetuă de sens. O împarți pe lexeme, sunt de acord, și fiecare lexem vine cu schimbarea de sens a celui dinainte.
Eu asociez lexemul cu ceea ce spune Noica despre \"câmpurile logice ale orizonturilor deschise de cuvânt\". Și aici este o forțare a acestor câmpuri logice, care se schimbă caleidoscopic. Dar toate astea nu sunt, însă, decât aprecieri post-factum ale scriiturii în sine.

Mulțumesc pentru intervenția care mă onorează, având în vedere cine o face. Întotdeauna am acceptat părerile critice dacă nu sunt gratuite. Vă accept de asemenea și punctul de vedere chiar dacă nu vi-l împărtășesc.

Hm, interesant, eu n-am considerat niciodată poezia mea ca fiind postmodernistă, pentru că ceea ce demontez se încheagă pe un alt plan pe care îmi place să-l numesc (expresia nu-mi aparține) \"ființa secundă\", care încearcă să ocolească tocmai rațiunea imediată de care vorbiți.

Altfel aveți deplină dreptate, mai ales \"Pescarii\" este o poezie nedecantată, neșlefuită, ci răsărită, ocolind rațiunea și capacitatea intuitivă, este construită deductiv, dinspre ființa aceasta secundă înspre o realitate abandonată în cele din urmă, pe tot parcursul ciclului, care nu întâmplător se numește \"așa cum este, nu este\".

P.S. Am o mare rugăminte, poate cineva să-mi spună ce înseamnă steluța roșie?