Călin Sămărghițan

Poate de aceea butonul final e întotdeauna roșu...

\"Mă presimte\", mă adulmecă. Cam așa se vrea finalul acestui poem care vine și pleacă de parcă ar fi marea.

Debutul poeziei este de fapt o înlănțuire de imagini poetice atent desenate, neobișnuit pentru categoria \"jurnal\" (poate intra la \"poezie\" foarte bine), pentru a face apoi loc unei priviri despre sine, din afară de sine. Aici bat și acele valuri care \"curg\", care șterg, mereu și mereu \"calea pierdută\". O greu-posibilă regăsire?

Semnele regretelor și ale privirilor se rostesc, voci mieroase-s deșarte, timpul însuși nu mai curge ci pendulează, în frig și ceață ea știe: \"mă presimte\", mă adulmecă. Ca un vânat care-și așteaptă vânătorul.

Valențe artistice cu care Vasile Munteanu ne-a obișnuit de atâtea ori. După mine această formă clasică a poeziei îl exprimă cel mai bine, aici dovedind-o cu prisosință.

Sensibilitatea sa se întinde atât în planul surprinderii și exprimării unor sentimente greu definibile, dar și în planul poieticii, al creării textului. Aici are cel puțin două astfel de \"faceri\" de excepție. Transformarea adjectivului \"mieriu\" în verb (dacă am interpretat eu bine), e rarisimă dacă nu chiar originală, și înscrie deja debutul poeziei într-o sferă coloristică subtil redată: \"soare\", \"bulz\", \"mieream\"; o culoare care nu este câtuși de puțin a iernii, accentuând prin aceasta titlul și implicit mesajul poeziei.

Apoi avem aliterația frumos cantabilă \"lupi lunatici lunecă prin mine\", care a fost remarcată deja de antevorbitori, și asupra căreia nu mai insistăm, întrucât efectul e evident.

Alte expresii poetice deosebit de reușite întâlnim la fiecare pas: \"să mă pătrundă cerul pân’ la oase\", \"rânjește geru-atâtea stele\", \"vor odihni șiștare de lumină\", \"înhumat în gropi de lună plină\", toate acestea încărcând poemul într-o simbolistică atent desenată, ce trimite dincolo de simplul text.

Mai importantă e reușita redării unei stări de contemplație, care pe un cititor pretențios l-ar putea trimite chiar mai departe, la o priveghere asupra sensurilor lumii. Plecând de la bulz, simțind \"pe sub unghii\", ascultând un \"vânt șui\", trezit din simpla visare înspre întrebările existențiale ale strofei a treia, poezia se sfârșește printr-o întoarcere asupra propriei stări, \"înhumarea\" în acele \"gropi de lună plină\" fiind aici un soi de \"îmbrăcare\" într-o alt fel de haină (și taină) a universului. \"Iarna\" și \"șesul\" amintite în titlu, își transcend astfel propria semnificație, devenind elemente acompaniatoare ale unei călătorii sufletești dorite (\"mă-ntindeam\"), așteptate (\"curând va fi\"), fiecare acest element devenind, mai mult, stare și loc al unei trăiri desprinse de \"humă\".

Ați putea vedea totodată, o formă modernă, incitantă și seducătoare a ancestralei și eternei \"Miorițe\".

Ați trecut pe aici și ați lăsat semne. Iată confirmarea.

Hm! Cred că e al treilea. Dar însăși lumea e prea mare. Urmăresc demult creațiile tale.

Amăgirea luminii, atunci când crezi că vezi... când cirezile lui Iov din câmpii se pierd într-o clipă, când viața te părăsește precum culoarea scursă din iarbă... ce rămâne? O nebuloasă memorie, o tubulară aducere aminte. E o poezie veche, o paradigmă depășită oarecând.

Mahmoud, ai mers mai departe; alt accent. Anni, toate lucrurile ne joaca feste, oprește-te puțin, întotdeauna vor veni alte și alte ore. Mulțumesc de trecere și semne.

Cămașa lui ca punct de pornire și de întoarcere. Ca motiv dar și ca justificare a unei priviri asupra lucrurilor și sentimentelor din jur.

Semn distinctiv: cămașa \"pe deasupra pantalonilor\"
Bărbatul ce contează - care nu definește realitatea
Bărbatul ritual - cel ce \"în fiecare zi urcă în turn\"
Cât de greu definibil? Vedeți și voi, nu e vorba de bărbat, nici de cămașa lui, ci e vorba abia despre culoarea cămășilor lui.

Nu știu ce culoare are cămașa mea, dar simți cum toate turnurile se prăbușesc atunci când descoperi, melcii plimbăreți ai ploilor de vară, prea târziu.

Fără un \"atente\", desigur.

Kieslowski avea o trilogie superbă... nu? Polonez și el. Trilogia (deocamdată) Adelei Setti vine și ea să ne spună cum pot culorile să vorbească. Imagine și cuvânt, inspirație vizuală și măestrie a slovei se îmbină toate într-un drum al unui călător printre semnificații.

\"Alb\", \"Roșu\" și \"Verde\" se pretează fiecare unei atente atenții aparte. \"Alb\" este contemplativ, \"anticipativ\", popositor în suflet, oglindind reflecții, static. \"Roșu\" e la polul opus, dinamic, aspru, coagulant; atenția e îndreptată asupra mișcării lumii. \"Verde\" este introspectiv, un ochi întors spre sine, un ochi al discernerii vis - realitate, copilărie - maturitate, crudă prezență - inefabilă absență.

Numitorul comun al tuturor? Memoria.

Toate trei merită, de fapt, steluță.

\"I had a lover\'s quarrel with the world\" (epitaful din finalul filmului) îl văd fericit exprimat în alăturarea de pe raftul de care vorbești.

Pe piatra de deasupra va fi întotdeauna un rezumat a ceea ce e dedesubt.

Mi-a plăcut \"mereu mi se va lipi de palme aceeași fereastră cu tine\".

Cum să taci? Niciodată să nu taci. Problema e că nu văd piatra. Poate, deoarece e albastră? O, ce mângâiere!

Starea da, nu vă dăruiește, vă ia tot, cuvântul tace prefăcut în coloană de templu, iar piatra aruncată sper din toată inima să-și lovească ținta. Oameni puțini, ce bine!, prea multă trăire, ce tragic! Să nu taci. Te mai aștept. Da, am poezii mult mai bune. Citiți-le! O să vă placă.

...doi pui de porumbel. Acesta era prețul.

După ce știi că ții adevărul în brațe? După lacrimile din inimă, ori după izbirea de retină a luminii ascunse? Să cuprinzi necuprinsul și să înțelegi neînțelesul... hm, Simeon nu poate decât poet să fi fost. Un nou Melchisedec.
Sloboziți-vă zăpezi, sloboziți!

Paul, \"rânjetul destinului\" mă (ne) pune pe gânduri, nu? Mulțumesc, mai trecem unii pe la alții. Dana și Dorin voi ați văzut întotdeauna bine și hărți și ochi și tramvaie. \"Orașul poeților dispăruți\" ne înghite deopotrivă; scrie-ne despre asta, altfel îți fur ideea, Raluca - ochi de bijutier, ne privește.

Paul, da, te-ai oprit chiar la acel \"între timp\" care e foarte ciudat pus acolo. Între care timp? Poate că abia de aici începe poezia.

Florin, tu te-ai oprit la \"albastră\", culoare ce-și are și ea rostul ei acolo. Spui de purificare, da, păstrând aceeași \"nuanță\", eliberare aș mai zice. Mulțumesc amândurora pentru popas.

Separat, fac o ușoară corecție: cred că ar trebui evitat \"către o cale care\", poate simplu, cu \"...curcubee/ o cale ce aducea/ cu sine ...\". Dar, deja, e doar o părere.

În plus, N.B., plutirea din acest poem, are și aici, ca în mai toate celelalte, o mică turbulență, acea \"strivire între pleoape\". În \"Lecție\" sunt \"zăbrele în priviri\", în \"Gesturi\" e acea \"sinucidere\", în \"Poveste...\" e o \"cabană ascunsă între umbre\" ș.a.m.d.

Albastru este culoarea care trece dincolo. Pentru Raluca este o linie între anotimpuri, un spațiu dintre culori, un loc dintre pământ și curcubeu, unde ochii trebuie să-i închizi ca să vezi.

Este un tărâm (stră)văzut de Raluca Oprița, tărâm al unui joc de culori și anotimpuri (cu predilecție), umbre și cristale, îngeri și oglinzi. Aproape în fiecare poezie întâlnim mâini tainice, mișcări diafane, ori plutiri discrete printre niște lucruri care parcă încep să nu mai aparțină nici ele lumii imediate și trec dincolo. E \"deplasarea înspre albastru\" (dacă dorim să o opunem celei spre roșu din astrofizică, semn că astrele se îndepărteză unele de altele) care ne spune, aici, că lucrurile se apropie de noi tot mai mult.

Este o \"lecție\" de \"gesturi\" de \"neînțeles\" (asta ca să folosim doar titlurile unora din cele mai recente poezii) o lume \"stranie\" ce \"avertizează\" și care conturează un univers al unui personaj mereu evanescent. Nu îl veți vedea cu claritate niciodată, dar el e acolo mereu, vă privește întotdeauna din spatele cuvintelor.

Un mal, un liman pierdut în ceață, Andrzej cel cu chitara uitată. Vedeți?, abia se întrezăresc dincolo, copacii. Un \"cer dezgolit\", \"ultima notă\", acele \"maici în derivă\", ori spițele unui vis, se estompează toate în ceața ivită. E el?, nu e el?, acolo \"încastrat în ciment\"? Poți inima să o închizi în \"montură de plastic\"?

Dincoace, dincoace de pod, pe țărmul Wartei cea recunoscută după ochi, se conturează cealaltă realitate. Sunt vise concentrate (dar și concertate) într-un mic bagaj de zbor, un \"anotimp regăsit\", o nouă posibilitate (șansă?) de a privi timpul. Numai eșarfa e aceeași, cea veche. Cât din noi suntem cei vechi, cât din noi suntem cei noi?

La mijloc e podul; asta înseamnă pod, o aruncare între.

Pentru mine M este un personaj nou descoperit. Moartea lui nu poate fi o tragedie, căutarea poate începe și de aici. Cum toate s-au oprit înainte ca el să se \"oprească\", cum toate au devenit, după ce el \"devenise\", acum moartea lui nu poate decât deschide un alt timp. Poate al \"fluturilor\", al \"cerului salvat de la dispariție\", ori al acelui \"câine galben\" martor-însoțitor-prieten. Știe Ioana de ce nu plânge.

Conturat din reflecțiile și proiecțiile autoarei, M., cel cântat, cel clopot, cel vrabie, cel pe care nu-l vezi decât dacă \"ești foarte atent\", de fapt, nu poate muri.

Dar nu ești rea, și lăsăm vulpile si închipuitorii la locul lor, iar demisiile le păstrăm pentru mai târziu. Pentru o zi când cineva ne va \"striga pe limba noastră\", cum spui într-un loc. Mulțumesc de semn.